Daca imaginatia ne-am păstra-o fiecare pentru noi, am folosi-o pentru visare sau pentru a ne umple plictiseala timpului ramas liber cu plăsmuiri bine dozate … am trăi intr-o lume mai săracă, probabil.

Pentru ca nu avem tot ce ne dorim din ceea ce vedem ca este in jurul nostru, folosim imaginatia pentru a rodi lăstari fara struguri: vrejuri care ne sug energia fara a ne răsplati – consecinţă a lipsei unui efort real din partea noastra.

Intre mecanismele tainice ale mintii noastre cercetatoare si realitate exista – din pricina imaginatiei nestrunite -, o tendinta de siluire bolnavicioasa a realului de catre imaginar: de prea multe ori fortam realitatea sa intre in tiparele mintii noastre. Plăsmuim imagini ale unei lumi care exista numai in capul nostru, apoi ne supăram ca ea nu este … cu adevarat!

E timpul, in vremuri de criza ca acestea, sa ne aplecam mai temeinic asupra unor notiuni ca “evidenţă” si “certitudine”. Sau, cel puţin, să facem efortul de bun-simt de a nu le trece cu vederea … Oare evidenţa, cea care se vede cu ochiul liber, de la o posta, nu ne impiedică să o negăm? Oare certitudinea, pe care o descoperim prin efortul cunoasterii, nu ne va parea rău sa o negăm?

Dar vai! Evidenta – de la care ne-am astepta sa strige la noi, nu ne ia de mana sa ne treaca strada. Si in cazul ei, trebuie sa ne folosim de o intuitie corecta, de o conceptie sanatoasa asupra vietii in general. Imaginatia este care va sa zica un dar, doar daca e folosita cu măsură … bogată, dar nu bolnavă!

 



Printre noi, muritorii de rand, traiesc legende.

Adica oameni care si-au descoperit darul special al intelegerii lucrurilor si care si-au creat – prin munca pusa-n slujba talentului -, o pozitie de oracol.

Atunci cand o legenda ia cuvantul, noi muritorii ar trebui sa tacem ascultand cu atentie: pentru a invata, pentru a ne dumiri asupra continutului existentei noastre, pentru a mai scapa de valurile care ne acopera pleoapele.

O astfel de legenda este la noi, profesorul Andrei Plesu. Recent, fostul consilier prezidential a gasit de cuviinta sa puncteze viciile de fond ale celor doi opozanti ai regimului basist: pe Ponta l-a descoperit “blocat in ultimele faze ale pubertatii” – o aluzie rautacioasa la vocea inca in schimbare a premierului; iar pe Antonescu l-a categorisit “nulitate volubila” – adica, e convins Domnul Plesu ca in urma lui Crin nu va ramane nimic substantial, poate cel mult o boare de parfum …

Nu m-as fi sesizat daca, prin comparatie, nu as fi avut sansa de a-l asculta pe Clint Eastwood care, la o recenta Conventie a Republicanilor, a maturat pe jos – dar in felul lui – cu Obama. Batranul cowboy a fost rugat de asistenta sa mai rosteasca o data nemuritoarea replica, spusa in tinerete de personajul Harry Callahan, printre dinti, unui  talhar fara sansa “Go ahead … Make my day!” (Sudden Impact).

Iata scena care a facut istorie, inainte de aparitia netului:

Iar pentru aceia care vor sa compare atitudinea unei legende in fata politicienilor ratati, va invit sa va puneti castile cu traducerea din engleza si sa descoperiti mai jos “How it’s made” – vorba programului de pe Discovery. Pe scurt, politicienii sunt angajatii nostri, iar pe cei care nu-si fac treaba – ar fi bine sa-i lasam sa plece. Dupa ce intra in legatura cu audienta prezenta in sala, pe la minutul 11:25, regasim vechea replica “Go ahead … Make my day!” – ca pe o invitatie facuta celui care nu mai e dorit, de a pleca in mod democratic. Lasand poporul sa-si “angajeze” urmatorul leader. Atat de simplu…

Nu zic ca Profesorul Plesu nu este un fin observator al viciilor omenesti. Dar este el oare un atent practicant al virtutilor? Sper… Si ma rog, pentru linistea sufletului sau de cautator … sa se bucure, inca din timpul vietii, de recunoasterea la care unele Legendele Vii, au ajuns inca in timpul vietii … (vezi mai jos cine e azi Clint Eastwood, pentru americani).

Imi permit un singur sfat pentru Domnul Profesor Plesu, din partea unui fost student a carui recunostinta a crescut in timp. Dati Dom’le cu ei de pamant, dar … dupa doi-trei ani de mandat! Altfel, daca va opuneti cu fineturi psihologice unui scor de 7 la 1, lumea va intelege ca faceti efortul nejustificat de a-l tine in scaun pe suspendat …


Draga Buletinule!

Ne cunoastem de cand, la tortul de la 13 ani, nerabdator sa te am al meu, am suflat in lumanari pentru a ne intalni mai repede. Nu s-a putut, si am inteles ca anumite lucruri nu se pot implini decat “la timpul lor”.

Imi aduc aminte de toate amanuntele legate de intalnirea noastra: de cerere, de programarea la Serviciul de Evidenta a Populatiei (Circa 12 de Militie), de vizita pentru referinte la centrul foto unde o doamna care tinea la imaginea mea, m-a trimis inapoi sa ma imbrac frumos, sa ma aranjez la cravata, ca pana la 24 de ani mai e mult si sa nu-mi displaca sa ma uit mai apoi la propria-mi poza… Si fiindca doamna era si o buna vanzatoare (desi lucra la stat!), m-a convins sa o aduc si pe sora-mea, sa avem o amintire frumoasa de la implinirea importantei “varste a buletinului”.

Nu am priceput exact cum vine treaba cu majoratul, si de ce mai aveam de asteptat inca patru ani pentru … “a face ce vreau”, “pe propria-mi raspundere”! Insa, cu blandete si intelepciune, prieteni mai varstnici mi-au explicat ca tu esti doar o etapa in parcursul vietii, etapa obligatorie pentru cei care vor sa devina stapani pe picioarele lor! Fara buletin – nu poti ajunge major, am tras eu concluzia si ti-am gasit loc in portofel …

Ca am fost printre primii – in 1980 – care au beneficiat de Codul Numeric Personal, iti mai aduci aminte? Dar cand a trebuit, pentru admiterea la facultate, sa te stampilez cu grupa sanguina 0.1? Eheei, cate amintiri ne leaga!

Am umple astora internetul cu toate cate am facut impreuna, asa ca ma grabesc sa “ard etapele” pentru a ajunge la ziua despartirii noastre de azi … (Nu pot insa sa nu amintesc, macar in treacat, de aplicarea, pe locul liber intitulat sugestiv “Foto 2”, a pozei de la 24 de ani. Ce maturizare, ce dialog in timp intre mine si eu, intre acela si acesta, intre trecut si prezentul care se trece in timp ce vorbim …)

Cum au trecut anii … desi te-am schimbat, predandu-te cu inima stransa … stii, mi-a trecut prin cap sa te declar pierdut pentru a te pastra, la implinirea varstei de 34 de ani … apoi te-am mai schimbat o data in 2003, cand cu mutarea in alt cartier … iata-ne acum, in fata unei dileme fundamentale, adevarata gura de mormant in care sunt hotarat sa te depun!

La ce bun, te intreb, toate abtibildurile cu stampile pe care le-am colectionat sarguincios pe spatele tau?! Nu ramai tu mai bine doar cu o singura fata, neincarcat pe verso de semnele constiintei civice de alegator?

Aici, in fata mormantului pe care boicotarzii ti l-au sapat prin neprezentarea lor programatica la votul de impacare al referendumului, sunt decis sa imi iau ramas bun de la tine, draga Buletinule!

Sa te odihnesti de-acuma in pacea dinainte de ’89, in care mersul la vot nu insemna o alegere intre optiuni diferite, ci un simplu gest de “stampilare pentru reprezentare”, un simplu acord care nu influenta cu nimic decizia alegerii, un OK de forma, dat fluierand pe niste nume lipsite de continut, care trebuiau incarcate cu o calitate superioara, de Reprezentant al Poporului in Marea Adunare Nationala.

Te las sa te odihnesti, dupa cate batalii ai tot pierdut, si sunt convins ca alaturi de mine, gestul de ingropare al fetei active politic, il vor face multi alti alegatori romani. Vom vedea in viitorul apropiat, cand cei care s-au rugat de boicot vor avea probabil parte de el!

Pana la introducerea votului obligatoriu, ne luam deci ramas bun drag prieten … si te ingrop iata, aici, in casuta cu amintiri la vedere a jurnalului meu online … S.P.T.L. ! 🙂

Buletin de votant ajuns la capatul rabdarii …


In limba germana i se spune “öffentliche Meinung” (in traducere literara “parerea care e exprimata deschis, parerea publica“). E in mod evident diferita de opinia personala, individuala, cea care ramane secreta, nepublicata, inedita. In acelasi timp, apartine publicului – adica celor multi.

In latina o gasim (si) sub forma de “vox populi” – dupa cum stim, e pusa in legatura cu “vox Dei” – adica vocea lui Dumnezeu. Vox populi poate deveni vox Dei, daca publicul larg isi canalizeaza efortul spre rugaciune, daca devine turma pentru a fi pe placul Domnului, altfel – vocile sunt condamnate sa ramana la nivelul primar al unui zumzet nedefinit, cor de afoni neandertalieni.

In romana, cautand prin satele noastre – vom gasi “gura lumii”: cea care e “sloboda” (adica libera sau uneori lipsita de bun simt, dar sigur majoritara!), care nu poate fi oprita de nimeni si nimic sa spuna ceea ce crede despre ceea ce aude, vede sau numai … banuieste ca ar putea fi (nu iese fum fara foc).

Opinia publica se formeaza, in veacul in care comunicarea a ajuns sa fie mereu devansata de tehnologie, prin presiunea constanta a mass-media asupra indivizilor: batalia se da pe fiecare constiinta libera, pe fiecare vot, care e atras precum audienta – incotro dicteaza interesul sefului de grup sau interesul comercial.

Scoala ar trebui sa ne ajute sa discernem informatia pe care o primim. La fel – si chiar mai mult, Biserica. La fel, asociatiile in care ar trebui sa fim mult mai activi … fiecare dupa interesul si chemarea pe care o gaseste in interiorul lui.

Opinia publica romaneasca s-a exprimat prin vot in cadrul referendumului cu un scor categoric. Ea a aratat ca exista, chiar daca politicienii, surzi, nu vor sa tina cont de asta. Chiar daca politicienii, surzi, se ascund in spatele unui tertip penibil de genul “nu e valid pentru ca nu e valabil”. Sau invers. (Sau unguri, dar aici nu vorbim despre ei, sic :-)!)

De ce?!

Pentru ca in mentalitatea romaneasca, saraca opinie publica – zisa si “gura lumii” e profund desconsiderata in pur spirit oriental, conform batjocurii adanc impamantenite: “cainii latra, caravana trece”! Sau “cainele care latra, nu musca” … adica, lasa-i sa vorbeasca, noi ne vedem inainte, de-ale noastre!

Dar si pentru ca – sa nu uitam, traim in saraca tara in care, abia acum cativa ani, se scanda inca, intr-un cor al lingusirii extreme : “Iliescu-apare, soarele rasare”!

Saracia este, in puterea intelegerii noastre, asociata cu tristetea. Suntem aplecati zilele acestea spre autocompatimire si vaicareli. Dar oare meritam mai mult?!