Am gasit recent cel mai vechi jurnal al meu. Dateaza … din anul 1978 :-)!

Un baiat de 12 ani, elev al Liceului German din Bucuresti, dornic sa tina pasul cu colegii lui (in marea lor majoritate ceva mai varstnici), dornic sa perceapa fizic trecerea timpului in lucrurile care se intamplau (sau nu se intamplau) in jurul lui, nerabdator sa creasca.

Notele (si parerea celorlati, in general) au o importanta deosebita. La fel, curiozitatea de a observa anumite procese din natura – felul in care incolteste usturoiul sau modul in care un paianjen isi omoara victima, o viespe.

Apare in context si dragostea, aceea de copil – care se teme sa nu piarda ceea ce inca nu este al lui, dar si prieteniile sau unele consideratii despre profesori (pe care cauta sa-i inteleaga in masura in care acestia se lasa descoperiti).

Familia e mai putin prezenta in consemnarile din jurnal – totul e axat suparator de mult (cu ochii de astazi) pe trairile persoanei intai.

Am retinut emotia unei corespondente externe purtata cu redactia publicatiei “Fix und Foxi” … De dincoace de cortina de fier (despre care, cu naivitate, nu aveam habar!), am trimis o scrisoare catre Rolf Kauka, cu speranta ca-mi va trensmite cateva reviste. Mare a fost bucuria cand am primit pachetul din Germania :-)!

Ce e interesant si imi da oarecum de gandit (…) – am regasit si recitit primul meu jurnal tocmai in anul in care Tudor, baiatul nostru, a implinit la randul lui … 12 ani! Coincidenta?

Familia veveritelor Fix und Foxi …

 

 


Crin Antonescu este, fara indoiala, cel mai bun orator din politica noastra in acest moment. Am avea multe de pierdut daca nu l-am mai  auzi vorbind impotriva lui Basescu si in apararea unor principii in care si noi credem. Dar nu-l vom mai putea asculta de acum inainte, dupa deznodamantul anuntat ieri de Curtea Constitutionala.

Fiindca lucrurile au ajuns intr-un punct in care avem disperata nevoie sa constatam ca inca mai exista oameni cu demnitate.

Demisia lui Crin ar fi – teoretic -, un catalizator pentru renasterea demnitatii romanilor, calcati in picioare fara menajamente de papusarii interni si externi. Ar putea, teoretic, sa invioreze amorteala care ne-a cuprins pe toti … sa combata apatia care decurge din fatalitatea lui “nu mai e nimica de facut!”.

Demisia ar fi recunoasterea cu fair-play a infrangerii politice pe care am suferit-o noi toti – cei 8,5 milioane – care inca mai credem in puterea votului nostru.

Ar fi o palma data pe obrazul boicotarzilor maghiari dar si cancelariilor care nu accepta ca noi romanii avem inca putere de discernamant.

Demisia ar insemna ceva diferit fata de retragerea din viata politica: ar insemna retragerea dintr-un joc ale carui reguli de bun simt nu exista … (Nu poti lasa sa te arbitreze o Curte santajabila si nu poti accepta un cvorum pe niste liste interpretabile.)

De asemenea, demisia ar propulsa probabil PNL ca singurul partid al unei Opozitii demne. Nu poti ramane in alianta langa oameni despre care ai aflat ca sunt acuzati de frauda: unul ca a plagiat, altul ca s-a imbogatit necuvenit …

Demisia lui Crin dintr-un Parlament impotent si dintr-o Alianta esuata ar trebui sa fie semnalul unui nou inceput.

PNL s-ar putea declara sustinatorul Monarhiei Constitutionale, iar adevaratul razboi pentru recuperarea tarii ar putea in fine, incepe.

Ce cruda e istoria, cand nu-ti da sansa alternativei …

 


A fi indiferent, nepasator fata de cele ce se-ntampla in lumea din jur din care faci si tu parte – inseamna sa te retragi un pic, sa pari un pic distrat, iesit din jocul in care nu ai accepta mai mult decat un rol de umplutura.

In limbajul comun, indiferenta inseamna de fapt neimplicare.

Indiferenta ca mod de viata, ca filosofie – inseamna a socoti cu aceeasi moneda toate cate se-ntampla in jurul tau, inseamna sa pastrezi aceeasi distanta fata de toate celelalte.

In limbajul filosofilor, indiferenta presupune egalizarea distantei intre subiectul cunoscator si lucrurile cercetate. Adica, obiectivism.

De aceea, vom spune ca un filosof nu poate ramane indiferent, ci trebuie sa fie … “gleichgültig”, sa respecte aceeasi masura in judecarea lucrurilor din jur (toate au aceeasi valabilitate in ochii celui care cerceteaza).

Noi – oamenii de rand, ne rezervam luxul de a avea pareri, pe cand filosofii au obligatia de a construi pe convingeri!

 

 


Bombardamentul mediatic la care este supusa ratiunea noastra in acest an – ne determina afirmatia ca suntem invitati sa devenim un popor de sceptici, care se-ndoieste de tot.

Adica, vorba lui Kant, oameni din aceia care nu suporta sub picioare pamantul stabil al certitudinilor, implicit nu au cum sa-si doreasca a construi in viata lor mai mult de-un cort, caci firea lor ii porneste mereu spre alte pasuni, mai verzi … spre “mai bine” din pricina ca “si aici e rau” (sau “nici aici nu-i suficient de bine”).

Suntem indemnati sa fim sceptici – adica nomazi fara convingeri, privind nepasatori cum, in asteptarea marelui cutremur, s-au pus ei pe clatinat lumea din jur!

Intrebarea timida, daca lupta la care asistam si despre care vedem ca se poarta fara manusi si menajamente – intre fostii comunisti si fosta securitate -, ar reprezenta poate sfarsitul unei epoci triste, include de fapt speranta ca notiunea de “clatinare” si cea de “clatire” ar putea avea totusi o radacina comuna.

Imi place sa cred ca nu suntem un popor de tradatori saltareti (desi stramosii au fost preocupati de tema tradarii incepand cu primele balade iar “solutia imorala” e astazi inca firesc acceptata) si nici nu putem fi corupti la scepticism … dar trebuie sa recunostem in discursul “celor de la butoane” ca se mizeaza mult pe prostia si intunericul care s-au inghesuit in fibra acestui neam, dupa 1948.

Sa ne apreciem conducatorii si sa-i alegem – dupa tipul de intrebare pe care-l adreseaza poporului: unii vor doar sa-l conduca, iar altii ar trebui sa-l ridice …

Pe acestia din urma, inca, ii mai asteptam :-)!


Suflet, suflu, pneuma … pentru noi inseamna respiratia, ca dar de la Dumnezeu. Iar daca pacatuim, credem ca ne ingreunam respiratia. Atat de simplu, la nivel individual.

La nivel social, socotim ca Dumnezeu ne priveste ca pe turma Sa: fiecare in parte contam in mod deosebit (vezi parabola oii ratacite), insa nu avem constiinta crestina in afara spiritului gregar. Cu alte cuvinte, ni se refuza starea de evidentiere – dimpotriva, e considerat gresit sa vrei sa fii diferit in mod programatic.

Crestinul, pentru a se numi astfel, ar trebui sa aibe ca deziderat sa devina un eu fara pic de egocentrism, altfel spus: “cineva-ul fara nume”. Intelepciunea lui consta in aceea ca isi vede cu limpezime limitarile proprii, pentru ca sunt lucruri care numai la Dumnezeu sunt cu putinta (“mai mare c-un stat” sau “o zi peste soroc”).

A face parte din planul lui Dumnezeu inseamna a-i arata gratitudine prin aceea ca accepti sa faci parte din turma Sa. Pentru cei care nu reusesc acest lucru – si suntem vai, destui! – ne ramane sa speram cel mult la funeralii solemne, nicicum la viata vesnica.

Nostalgia se dovedeste a fi si ea o posibila cauza a respiratiei dereglate (benign, un pic spre oftat)…  Sa o numim de aceea “rana a pierderii Raiului” [. . .]

(Insemnare pe marginea Scolii de Rugaciune a PS Mihai Fratila, 2011/2012)