Crin Antonescu este, fara indoiala, cel mai bun orator din politica noastra in acest moment. Am avea multe de pierdut daca nu l-am mai  auzi vorbind impotriva lui Basescu si in apararea unor principii in care si noi credem. Dar nu-l vom mai putea asculta de acum inainte, dupa deznodamantul anuntat ieri de Curtea Constitutionala.

Fiindca lucrurile au ajuns intr-un punct in care avem disperata nevoie sa constatam ca inca mai exista oameni cu demnitate.

Demisia lui Crin ar fi – teoretic -, un catalizator pentru renasterea demnitatii romanilor, calcati in picioare fara menajamente de papusarii interni si externi. Ar putea, teoretic, sa invioreze amorteala care ne-a cuprins pe toti … sa combata apatia care decurge din fatalitatea lui “nu mai e nimica de facut!”.

Demisia ar fi recunoasterea cu fair-play a infrangerii politice pe care am suferit-o noi toti – cei 8,5 milioane – care inca mai credem in puterea votului nostru.

Ar fi o palma data pe obrazul boicotarzilor maghiari dar si cancelariilor care nu accepta ca noi romanii avem inca putere de discernamant.

Demisia ar insemna ceva diferit fata de retragerea din viata politica: ar insemna retragerea dintr-un joc ale carui reguli de bun simt nu exista … (Nu poti lasa sa te arbitreze o Curte santajabila si nu poti accepta un cvorum pe niste liste interpretabile.)

De asemenea, demisia ar propulsa probabil PNL ca singurul partid al unei Opozitii demne. Nu poti ramane in alianta langa oameni despre care ai aflat ca sunt acuzati de frauda: unul ca a plagiat, altul ca s-a imbogatit necuvenit …

Demisia lui Crin dintr-un Parlament impotent si dintr-o Alianta esuata ar trebui sa fie semnalul unui nou inceput.

PNL s-ar putea declara sustinatorul Monarhiei Constitutionale, iar adevaratul razboi pentru recuperarea tarii ar putea in fine, incepe.

Ce cruda e istoria, cand nu-ti da sansa alternativei …

 


A fi indiferent, nepasator fata de cele ce se-ntampla in lumea din jur din care faci si tu parte – inseamna sa te retragi un pic, sa pari un pic distrat, iesit din jocul in care nu ai accepta mai mult decat un rol de umplutura.

In limbajul comun, indiferenta inseamna de fapt neimplicare.

Indiferenta ca mod de viata, ca filosofie – inseamna a socoti cu aceeasi moneda toate cate se-ntampla in jurul tau, inseamna sa pastrezi aceeasi distanta fata de toate celelalte.

In limbajul filosofilor, indiferenta presupune egalizarea distantei intre subiectul cunoscator si lucrurile cercetate. Adica, obiectivism.

De aceea, vom spune ca un filosof nu poate ramane indiferent, ci trebuie sa fie … “gleichgültig”, sa respecte aceeasi masura in judecarea lucrurilor din jur (toate au aceeasi valabilitate in ochii celui care cerceteaza).

Noi – oamenii de rand, ne rezervam luxul de a avea pareri, pe cand filosofii au obligatia de a construi pe convingeri!

 

 


Bombardamentul mediatic la care este supusa ratiunea noastra in acest an – ne determina afirmatia ca suntem invitati sa devenim un popor de sceptici, care se-ndoieste de tot.

Adica, vorba lui Kant, oameni din aceia care nu suporta sub picioare pamantul stabil al certitudinilor, implicit nu au cum sa-si doreasca a construi in viata lor mai mult de-un cort, caci firea lor ii porneste mereu spre alte pasuni, mai verzi … spre “mai bine” din pricina ca “si aici e rau” (sau “nici aici nu-i suficient de bine”).

Suntem indemnati sa fim sceptici – adica nomazi fara convingeri, privind nepasatori cum, in asteptarea marelui cutremur, s-au pus ei pe clatinat lumea din jur!

Intrebarea timida, daca lupta la care asistam si despre care vedem ca se poarta fara manusi si menajamente – intre fostii comunisti si fosta securitate -, ar reprezenta poate sfarsitul unei epoci triste, include de fapt speranta ca notiunea de “clatinare” si cea de “clatire” ar putea avea totusi o radacina comuna.

Imi place sa cred ca nu suntem un popor de tradatori saltareti (desi stramosii au fost preocupati de tema tradarii incepand cu primele balade iar “solutia imorala” e astazi inca firesc acceptata) si nici nu putem fi corupti la scepticism … dar trebuie sa recunostem in discursul “celor de la butoane” ca se mizeaza mult pe prostia si intunericul care s-au inghesuit in fibra acestui neam, dupa 1948.

Sa ne apreciem conducatorii si sa-i alegem – dupa tipul de intrebare pe care-l adreseaza poporului: unii vor doar sa-l conduca, iar altii ar trebui sa-l ridice …

Pe acestia din urma, inca, ii mai asteptam :-)!


Suflet, suflu, pneuma … pentru noi inseamna respiratia, ca dar de la Dumnezeu. Iar daca pacatuim, credem ca ne ingreunam respiratia. Atat de simplu, la nivel individual.

La nivel social, socotim ca Dumnezeu ne priveste ca pe turma Sa: fiecare in parte contam in mod deosebit (vezi parabola oii ratacite), insa nu avem constiinta crestina in afara spiritului gregar. Cu alte cuvinte, ni se refuza starea de evidentiere – dimpotriva, e considerat gresit sa vrei sa fii diferit in mod programatic.

Crestinul, pentru a se numi astfel, ar trebui sa aibe ca deziderat sa devina un eu fara pic de egocentrism, altfel spus: “cineva-ul fara nume”. Intelepciunea lui consta in aceea ca isi vede cu limpezime limitarile proprii, pentru ca sunt lucruri care numai la Dumnezeu sunt cu putinta (“mai mare c-un stat” sau “o zi peste soroc”).

A face parte din planul lui Dumnezeu inseamna a-i arata gratitudine prin aceea ca accepti sa faci parte din turma Sa. Pentru cei care nu reusesc acest lucru – si suntem vai, destui! – ne ramane sa speram cel mult la funeralii solemne, nicicum la viata vesnica.

Nostalgia se dovedeste a fi si ea o posibila cauza a respiratiei dereglate (benign, un pic spre oftat)…  Sa o numim de aceea “rana a pierderii Raiului” [. . .]

(Insemnare pe marginea Scolii de Rugaciune a PS Mihai Fratila, 2011/2012)


Ce se-ntampla anul acesta cu noi – e starea asta prelungita de ameteala intr-adevar bine organizata sau are sanse reale de … a scapa de sub control?!

Suntem fara indoiala in mijlocul unui proces de clarificare, de cernere, oricat ar aparea de divizata societatea. Nu mai avem timp sa vorbim despre lucruri importante – pentru ca in starea de razboi aparent ne intereseaza prea mult amanuntele, suntem incrancenati sa ne pierdem in frunze … cand, in fond, problema e ca ne transformam.

Cum am ajuns aici?” devine un popas obligatoriu in dorinta noastra de a raspunde intrebarii-pereche “Catre ce ne indreptam?” – dar ambele trebuie sa fie la ordinea zilei.

Recomandam pentru un inceput de analiza serioasa “Uragan asupra Europei” (V. Corbul), o carte exceptionala,  fara de care greu se poate intelege secolul al XIX-lea european. Un volum care poate fi citit (pentru a confirma ironia sortii) in continuarea “Caderii Constantinopolelui”, pentru ca la urma-urmei soarta imperiilor este sa atinga apogeul si apoi sa fie cucerite de altele, mai ambitioase, mai viguroase, mai pofticioase in dorinta si nevoia lor organica de afirmare si imbogatire.

Spunem azi “secolul al XIX-lea” si simtim ca trebuie sa sapam atat de adanc in trecut incat nu numai ca ne ia cu ameteala vertijului, dar ni se ridica fatala intrebare a utilitatii demersului: la ce bun?! …  Sa o facem totusi, cu rabdarea care ascunde increderea ca vom afla ceva important, cat si din respect pentru inaintasi: nu intamplator Vintila Corbul publica in 1976 acest veritabil tratat despre oameni si fapte intamplate exact cu 100 de ani mai devreme. Actiunea se desfasoara deci in 1876 si trateaza pe larg problema “Omului bolnav” al Europei – Imperiul otoman, in contextul ridicarii Prusiei, al unei Rusii convalescente dupa Crimeea, al unor Balcani fara drepturi nationale, al pregatirilor intrarii Principatelor Unite in ceea ce-avea sa devina razboiul nostru pentru independenta …

Concluzia pe care o desprindem ca utila si azi:  nimic nu incepea in teren pana nu se stabileau, principial (!), lucrurile in cancelariile europene. Pe rand, patrundem in atmosfera de lucru (ar fi nedrept sa o numim “intriga”) a saloanelor stralucitoare din Berlinul lui Bismarck, Londrei lui Disraeli, Moscovei lui Gorceakov sau a Maresalului Mac Mahon la Paris.

Politica pastrarii echilibrului european  a pus problema “mostenirii orientale” in termenii doriti de Imperiului englez – cel care facea “legea marilor” in acea vreme. Britanicii au fost cei care au preluat problemele Egiptului (adica au acceptat sa finanteze si sa controleze  Canalul de Suez) sau insulele din Marea Mediterana. Am spune ca gandeau cam asa: “OK. Suntem de acord sa daramam pentru a recladi mess-ul asta in care v-a adus propria voastra neputinta, lacomie, lene … – insa o vom face controlat, dupa muzica pe care o dicteaza interesele noastre in zona.”

Azi, cand ne plangem ca in politica noastra nu avem parte de ceea ce istoricii englezi numesc o “towering figure” (adica, in traducere rautacioasa “tatuc al natiunii“) … nu ar fi mai util sa ne intrebam: la ce bun ne-ar folosi? Oricum nu l-am accepta nici noi, si nici ei! 🙂

Pentru ca suntem (inca) prinsi in mijlocul unei veritabile succesiuni a Imperiului sovietic, iar credibilitatea sau valoarea care fac acceptabili/frecventabili pe unul sau altul dintre oamenii politici romani partenerilor nostri externi – de care depinde ratingul si creditarea -, e masurata dupa baremul ascultarii fata de interesele capitalului strain … ar putea veni la carma tarii si cel mai onest, cinstit, drept si bine pregatit om de stat roman: ce ar putea face, mai mult decat sa asculte si sa execute dansul ploii ordonat din aceleasi locuri unde se batea tam-tam-ul si in secolul al XIX-lea?!

Si daca tot nu mai avem chef sa ne lasam amagiti de oameni de rand, pe care sa-i investim cu alegere si sa-i demitem prin referendum – nu cumva a venit timpul sa ne intrebam (iarasi) serios asupra Monarhiei ca solutie reala pentru tara noastra cea de-abia respirand intr-o lume din ce in ce mai bolnava?!

Vin vremuri tulburi, in care generatia “Baby-Boom”-erilor americani se pregateste sa iasa la pensie, facand imposibil echilibrul unui deficit bugetar acceptabil. Preocupati cu problemele mari (interne) care le stau inainte, sunt de parere ca americanii nu vor avea nici timp, nici chef si nici resurse sa isi asume pana la capat rolul Imperiului civilizator, tanar, dornic de afirmare…

Poate ar trebui sa invatam, intre timp, limba chineza?!

Pana una-alta, sa ascultam niste englezi (inca) necunoscuti care-si spun Daddy Nacho, cantand un fel de “oda la misto” pentru Scotia ca destinatie de weekend, despre care nu se sfiesc sa spuna ca ar fi “… best country ever!” Hai ca n-a murit nationalismul britanic odata cu incheierea Olimpiadei, dimpotriva! 🙂