E vorba despre o prescurtare care m-a insotit pe vremea cand pregateam de zor examenul de intrare la Facultatea de Istorie.

Fiind cea de a doua disciplina – dar cu pondere egala in media generala, examenul de “materialism dialectic si istoric” (filosofie marxista) a insemnat un test de vointa in memorarea unor definitii exacte. In paralel – pentru ca nu se putea altfel, ramaneam ceasuri intregi intr-o stare de visare admirativa, un soi de meditatie fara temei solid, o mirare asupra felului in care este construita lumea. Simplitatea si Maretia Lumii le primeam cu fiecare capitol al cartii subtiri dar greu de invatat: de pilda, cat este de firesc, de simplu si natural – ca lucrurile se inlantuie (vezi conexiunea universala) si ce grozave consecinte se nasc din atare lege… 

Sistemul filosofic simplificat ne-a marcat multora felul de a intelege viata si lumea.

De pilda, manualul incepea cu cateva lectii introductive, urmate de un capitol despre istoria filosofiei – care fusese scos din programa pentru examen si implicit nu presupunea efort ci exclusiv distractie/placere de a fi/nu fi de acord cu tezele si principiile, ipotezele si notiunile prezentate pe fuga si atinse numai in treacat…

Prima lectie cu adevarat serioasa era prezentata in capitolul 4 (sau 5, daca nu ma insel?) – era lectia despre Materie, Miscare, Spatiu si Timp … abia spre final, era un capitol dedicat Constiintei: atat celei individuale, dar mai ales celei sociale … iar totul culmina cu un final apoteotic, un discurs despre Umanismul Socialist (in care citatele din Nicolae Ceausescu erau la ele acasa!).

Nu mi-as fi adus aminte de reflexele dobandite in timpul anilor de pregatire, daca in seara aceasta nu mi-ar fi atras atentia un canditat la presedintie cu textul aproximativ urmator: “Tara nu are nevoie, ca peste criza economica si sociala, sa se suprapuna inca una – cea politica!”

Sa analizam constiintele filtrate de criza, in toate planurile lor interdependente, asa cum imi aduc aminte ca le-am invatat la filosofie intr-a 12-a (prin 1984) – EPJMASFR – de frica sa nu uit vreuna si sa fiu … depunctat!

  • Economic. Traim pentru a manca sau mancam pentru a trai? Ce se intampla cu surplusul celor ce au si cum acoperim nevoile celor ce nu au? Simtul proprietatii vs. altruism.
  • Politic. Am dreptul de a ma exprima liber: cat de departe pot merge cu injuratul guvernantilor? Am si alte posibilitati de implicare in viata cetatii? Sunt corect reprezentat?
  • Juridic. Cat de ramasa in urma e Legea fata de Viata? Cat de impusa e Legea Europeana, cat o fortam sa supuna Realitatile romanesti?
  • Moral. Binele si Raul, cu mine la mijloc – avand libertatea si datoria de a alege.
  • Artistic. Frumosul si Uratul – cum pot eu, Om sa infrumusetez perfectiunea Naturii? Cum fac ca filtrul meu sa nu imbicseasca fotografia?
  • Stiintific. Cunoastere temeinica si rodnica a Legilor, in inlantuirea lor: specializare intr-un domeniu ingust pentru a mai adauga ceva la cele descoperite pana la tine.
  • Filosofic. Meditatie si speculatie, intelegere.
  • Religios. Traire si implinire, intelepciune.

Ca ne place sau nu, ca suntem in criza sau nu – trebuie sa cernem raspunsuri pe fiecare palier. Si nu putem separa aceste planuri intre ele – nu putem sa le tinem departe, chipurile nepangarite pe unele fata de celelate, fara a ne amagi noi insine!


Înainte de a percepe nostalgia vacanţei care s-a sfârşit prea repede, se cuvine să mulţumim pentru faptul că ne-am regăsit sănătoşi şi cu bateriile încărcate.

 Vatra DorneiLa peste 500 de kilometri de Bucureşti, în Vatra Dornei – ne-am putut da seama încă o dată de felul în care suntem agresaţi, zilnic, de oraşul-capitală. Pentru a face diferenţa între betonul, praful, zgomotul, aglomeraţia – şi armonia naturii nepoluate, vă rog să inspiraţi aerul fotografiei de mai sus.

Am să revin insa alta dată asupra frumuseţilor Bucovinei… Acum am să vă povestesc ceva despre unii dintre oamenii care conduc şi avizează proiecte în această ţară.

În cele de mai jos consemnez un episod cules de pe traseul acestui concediu. Un caz despre care auzisem – dar pe care nu l-am înţeles în gravitatea lui: că s-ar fi construit o Biserică nouă (ortodoxă) lângă una veche (greco-catolică), undeva lângă Târgu Mureş … la Iernut.

 Ei bine, am fost chiar acolo. Am intrat intr-o frumoasă Biserică ortodoxă, în comuna Iernut, la margine de Targu Mureş, construită PESTE o alta Biserică, mai veche – greco-catolică, pe care practic A INTEGRAT-O, A ACOPERIT-O, A SUFOCAT-O … ÎN INTERIOR! (am aflat intre timp ca se numeste “tehnica coliviei”).

Nu am avut inspiraţia să fac poză în interior fiind, dar va invit sa vedeti cu ochii vostri incredibila stare de fapt! Am gasit de cuviinta sa surprind panoul cu date informative – problema fiind deja de competenţa unui departament de investigaţii al unui trust independent media! E important să ştim după ce legi funcţionăm ca societate, ca stat… 

 Anunt Ungheni

 Biserica din Biserica

 

 

 

 

 

… mai ales că nu departe, la Sighişoara – am regăsit normalitatea pe care o credeam pierdută – la Biserica din Deal. O paralelă se impune, deoarece ambele situatii au avut nevoie de aprobări din partea Autorităţilor Statului. Ori, e straniu să formulăm –  la nivelul anului 2009: „pe alocuri, autorităţile statului român încă dorm în funcţie”… Cunoaştem cum trebuie făcut, dar nu facem ceea ce trebuie – suntem deci de două ori mai vinovaţi.

Anunt Sighisoara

Biserica din Deal

 

 

 

 

 

 

Iar Dumnezeu ne-a dat o ţară plină de daruri – e normal să ne asteptam sa ne ceară multe în schimb!


Intrucat sunt unul din prigonitii care in acest sezon nu au avut acces la meciurile din Liga Nationala de Fotbal – deoarece “cineva, acolo sus”, la reteaua de cablu/LPF/consortiul castigator al licitatiei … a hotarat “sa joace tare”, sa faca o demonstratie de forta, de genul: “Daca nu platesc cat vrem noi, nu le dai! Sa vedem ce-o sa faca!” … Ei bine, ca unul ce nu am acces din propria canapea la GSPTV; am fost nevoit sa caut solutii pentru ultima etapa a Campionatului 2008/2009. Am hotarat, impreuna cu un bun prieten, sa vedem meciul la unul din restaurantele bucurestene, din plin dotat cu plasme…
 
Rasplata efortului a fost pe masura. Dincolo de tensiunea generata de evolutia scorului, am putut privi, simultan, pe doua ecrane diferite, atat meciul Unirea Urziceni – Steaua, cat si cel de la Brasov, dintre Steagul si Poli Timisoara. Imi intorceam privirea, in functie de faza, si – la un moment dat, am exclamat catre prietenul meu: “Uite, de-aia ma urmareste de cateva zile expresia… Romania bicefala! Se-ntampla si in fotbal ce avem in politica: Romania e condusa de doua partide… Partide politice, nu de fotbal, bineinteles!”
 
Sintagma in sine – ca reprezentare grafica – am intalnit-o prima data in heraldica: e stema Cantacuzinilor, cu acvila imperiala avand doua capete.
 
Ca moment istoric, as exemplifica cu perioada in care Imperiul habsburgic a avut nevoie, dupa anul 1866, sa faca o serie de concesii si sa caute aliati – adaugand o a doua Capitala, un al doilea cap: langa Viena, Budapesta.
 
PSD si PDL sunt astazi in politica romaneasca cele doua “capete” care au hotarat sa aiba un trunchi comun. Aceasta formula – in aparenta eleganta si rod al unei diplomatii de clasa; isi arata inevitabil limitele in contextul alegerilor. Frati intru Binele comun al Tarii pe care au hotarat cu intelepciune sa o slujeasca, uita ca au acelasi trup si isi indreapta energiile unul impotriva celuilalt – spre autodistrugere… 
 
In stema pomenita mai devreme, acvila are doua capete care nu se privesc reciproc: ele cauta spre directii opuse, acoperind atat Vestul cat si Estul. Monstrul cu doua capete pare bland pentru ca vrea Binele. Daca ne imaginam insa cele doua capete sfartecandu-se reciproc in alegeri democratice, insetate sinucigas de propriul sange… avem imaginea sfarsitului.
 
Pentru a reveni la paralela cu Fotbalul si a incheia scurta dizertatie asupra vremurilor pe care le traim, am sa spun doar atat: este meritul echipelor mici si al antrenorilor lor tineri, ca au rezistat tentatiei de a se scufunda reciproc in mocirla compromisului din culise si au ales sa respire aerul tare al confruntarii din teren. 
 
 

ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN,  Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
 
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
 
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
 
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
 
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
 
[…]
 
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
 
[…]
 
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
 
[…]
 
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
 
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
 
[…]

Cand te gandesti ca a fost o vreme in care ni se parea ca lucrurile stau pe loc!

Ma rog,  se poate reformula, in functie de unghi:

“A fost o vreme in care timpul nu constituia preocuparea noastra prioritara”… sau,

“A fost o vreme in care actiunea timpului parea sa nu ne influenteze direct“, sau…

“A fost o vreme in care lucrurile se miscau mai lent si noi aveam timp sa le intelegem!”…

Pana la urma – pentru a patrunde adevaratul gust al timpului, trebuie sa avem de unde sa-l pierdem, iar rezervele sunt cu atat mai limitate cu cat avansam in varsta.

De pilda: am avut timp, vreme de cinci incercari (!) sa “rezolv” un lucru important (vital – credeam eu): admiterea la Facultatea de Istorie. O vreme in care am invatat despre slabiciune si vointa dar mai ales firescul ridicarii din cadere (for the record, pe vremea numita “a comunismului” exista jargonul des utilizat “am cazut la facultate” sau “~la treapta” dar putini erau cei care foloseau sintagma cu referire la PACAT…)

Gustul timpului pierdut fizic se transforma in gustul amintirilor. Dar si pe acestea ai nevoie de timp pentru a le rememora, pentru a le retrai … (In plus ai nevoie de cunostinte – vezi importanta arhivei si de un filtru de intelegere care se formeaza… tot in timp – vezi importanta firelor albe de par!)

In ritmul impus al lumii in care traim azi nu ne lipsesc concluziile (nu ne ferim de responsabilitatea lor!) cat mai ales gustul acestora: sa stai pur si simplu cu ochii in tavan si sa te bucuri ca ti se pare ca ai mai inteles/descoperit cate ceva!