1. În România, puterea executivă este una cu două capete.  Avem un Preşedinte – votat direct şi nominal de popor şi un Prim Ministru – emanat dintr-o negociere parlamentară, dintr-un „deal” al partidelor parlamentare care formează o majoritate.

În exercitarea puterii, în viaţa de zi cu zi, cei doi conducători ai celor două Palate (din Cotroceni şi Victoriei), avand fiecare propria-i echipa … trebuie să acţioneze impreuna – ca o singură formula: EXECUTIVUL PERFECT presupune intelegere, ascultare reciproca, negociere, vointa comuna, armonizare, pace de substanta ( si nu de forma).

Ori asta presupune ca Preşedintele să se ridice de-asupra intereselor de Partid. El trebuie să facă echipă măcar cu o majoritate parlamentară – dar în acte este mai mult: „al nostru, al tuturor” (desi nu l-am votat toti, este al tuturor)!

Concluzia 1: Relaţia Preşedinte – Prim Ministru este una fierbinte, întrepătrunsă, din care sar scântei. Nu poate fi una paralelă.  Sunt doua Institutii, reprezentate de doi oameni – care au sigur doua capete, poate doua viziuni,  dar o singura (buna)voinţă!

2. Preşedintele numeşte Primul Ministru desemnat de Parlament (sau desemneaza un PM a carui echipa trebuie sa aibe investitura Parlamentului…).

La penultimele alegeri parlamentare, românii au votat şi pentru Preşedinte şi pentru Parlament. Au votat o echipa Băsescu-Tăriceanu sau PD-PNL, sau Alianţa DA, cum vreţi. Au sperat că cei doi se vor înţelege şi vor face treabă bună împreună. Pentru Ţară. Şi pentru ei, bineînţeles. Dar romanii au votat si alianta fara nume PSD+PC, si local – UDMR. Conjuctura creata de vot a trasat majoritatea parlamentara suficienta pentru a conduce: PNL+PD+UDMR.

A ţinut doar doi ani, apoi am intrat în Europa şi nu stim cum si de ce (probabil fierbinteala Puterii?) au început să apară bileţele, acuze, injurii, circ, încrâncenări, scrâşnete, scârţâială … şi, urmarea firească: rupere in doua si alti doi ani de răceala între Palate! „ Tara celor Doua Românii şi Doua Cabinete Paralele” – România Primului Ministru (susţinut de Parlament) şi România Preşedintelui (susţinut de Popor si Mass Media)…

Concluzia 2: Nu există garanţii ale bunei colaborări între Palate. Maximum ce putem spera este o relaţie decentă, în care cei doi actori principali să nu se înjure reciproc. Caci nu ne place să vedem asta.

3. Soluţii pentru România, după 1 Octombrie 2009.

După alegerile Parlamentare din 2008, aveam trei variante de alianţă posibile, care se cunosc deja foarte bine si sunt valabile si azi:

a. PD(L) + PNL. Sunt prea mulţi „L” în această combinaţie… ar trebui renunţat sincer la unul şi asta… nu se poate, deocamdata.

b. PDL + PSD. Tocmai ce s-a rupt, vom afla zilele acestea de ce. De asemenea, vom afla impreuna cu cine va conduce Executivul Tara Romaneasca. Nu poti sa ai pretentii serioase ca executi (conduci) fara a detine majoritatea in Parlament

c. PSD + PNL. A funcţionat ca majoritate Parlamentară în ultimii doi ani de guvernare liberală. Pentru a relua discutiile cu onestitate, Dan Nica trebuie sa iasa in fata Natiunii si sa prezinte dovezile suspiciunilor de frauda tip “turism electoral”.  Altfel, nu putem spera la o solutie Antonescu Presedinte si Geoana PrimMinistru – sau invers.


toata lumea vorbesteSuntem fara indoiala intr-o noua dimensiune a comunicarii…

Imi aduc aminte de primul aparat de fax pe care, in anul 1987 (sau 1988?) l-am primit ca pe o minune a tehnicii la serviciul meu de atunci: inventia care a dus  la inlocuirea telexului mi s-a parut la momentul respectiv ca reprezinta un varf al tehnicii, o revolutie care va contribui la scurtarea timpilor in legarea unor afaceri… Adica, nu mai e nevoie sa astepti sa ajunga scrisoarea prin posta – e suficient sa trimiti oferta prin fax sau sa primesti comanda prin acelasi aparat. Dar are valoare juridica? Pai, inca nu (nn: spuneam noi atunci)- dar legislatia se adapteaza vietii, daca aceasta o ia inaintea timpului!

Tineti minte primele telefoane mobile: greoaie, mari, scumpe si admirate, inaccesibile majoritatii – insa folositoare fara indoiala celor care calatoreau mult si care trebuiau sa primeasca sau sa dea instructiuni.

Apoi, cand Romania a fost pregatita, a inceput revolutia in comunicare: au intrat pe piata operatorii de telefonie MOBIFON si MOBILROM (ce confuzie intentionata o mai fi fost si aceasta?). In perioada celor 12 ani ce s-au scurs de la lansare, dupa sute de milioane de Euro investiti in marketingul comunicarii, dupa ce ni s-a repetat stiintific si meticulos cat este de usor si cat este de util sa comunici, cat de trendy si cat de friendly, comportamentul nostru fata de vorbitul la telefon s-a schimbat. Ne-a intrat atat de mult in sange, incat face deja parte din ADN-ul noii generatii.

Chestiunea pe care v-o propun pentru discutie este cum folosim corect telefonia mobila...

1. e corecta ascultarea/inregistrarea convorbirilor?

2. e corect sa folosim cu atata usurinta si pentru orice fleac telefonul mobil?

3. exista risc de radiatie in cazul telefoanelor mobile? (cat e legenda si cat e adevar in pericolul antenelor dedicate celulalelor? cum e cu vorbitul in masina?)

4. cate cupluri s-au destramat din cauza telefoanelor mobile (macar sa avem o numaratoare de cand cu videotelefonia: arata-mi unde esti!)

5. ce am pierdut de cand am inlocuit scrisorile cu vorbitul la telefon (profunzimea unei relatii telefonice: te-am sunat sa vad ce mai faci?)

telefoane mobile


Intrucat sunt unul din prigonitii care in acest sezon nu au avut acces la meciurile din Liga Nationala de Fotbal – deoarece “cineva, acolo sus”, la reteaua de cablu/LPF/consortiul castigator al licitatiei … a hotarat “sa joace tare”, sa faca o demonstratie de forta, de genul: “Daca nu platesc cat vrem noi, nu le dai! Sa vedem ce-o sa faca!” … Ei bine, ca unul ce nu am acces din propria canapea la GSPTV; am fost nevoit sa caut solutii pentru ultima etapa a Campionatului 2008/2009. Am hotarat, impreuna cu un bun prieten, sa vedem meciul la unul din restaurantele bucurestene, din plin dotat cu plasme…
 
Rasplata efortului a fost pe masura. Dincolo de tensiunea generata de evolutia scorului, am putut privi, simultan, pe doua ecrane diferite, atat meciul Unirea Urziceni – Steaua, cat si cel de la Brasov, dintre Steagul si Poli Timisoara. Imi intorceam privirea, in functie de faza, si – la un moment dat, am exclamat catre prietenul meu: “Uite, de-aia ma urmareste de cateva zile expresia… Romania bicefala! Se-ntampla si in fotbal ce avem in politica: Romania e condusa de doua partide… Partide politice, nu de fotbal, bineinteles!”
 
Sintagma in sine – ca reprezentare grafica – am intalnit-o prima data in heraldica: e stema Cantacuzinilor, cu acvila imperiala avand doua capete.
 
Ca moment istoric, as exemplifica cu perioada in care Imperiul habsburgic a avut nevoie, dupa anul 1866, sa faca o serie de concesii si sa caute aliati – adaugand o a doua Capitala, un al doilea cap: langa Viena, Budapesta.
 
PSD si PDL sunt astazi in politica romaneasca cele doua “capete” care au hotarat sa aiba un trunchi comun. Aceasta formula – in aparenta eleganta si rod al unei diplomatii de clasa; isi arata inevitabil limitele in contextul alegerilor. Frati intru Binele comun al Tarii pe care au hotarat cu intelepciune sa o slujeasca, uita ca au acelasi trup si isi indreapta energiile unul impotriva celuilalt – spre autodistrugere… 
 
In stema pomenita mai devreme, acvila are doua capete care nu se privesc reciproc: ele cauta spre directii opuse, acoperind atat Vestul cat si Estul. Monstrul cu doua capete pare bland pentru ca vrea Binele. Daca ne imaginam insa cele doua capete sfartecandu-se reciproc in alegeri democratice, insetate sinucigas de propriul sange… avem imaginea sfarsitului.
 
Pentru a reveni la paralela cu Fotbalul si a incheia scurta dizertatie asupra vremurilor pe care le traim, am sa spun doar atat: este meritul echipelor mici si al antrenorilor lor tineri, ca au rezistat tentatiei de a se scufunda reciproc in mocirla compromisului din culise si au ales sa respire aerul tare al confruntarii din teren. 
 
 

ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN,  Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
 
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
 
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
 
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
 
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
 
[…]
 
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
 
[…]
 
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
 
[…]
 
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
 
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
 
[…]

Cand te gandesti ca a fost o vreme in care ni se parea ca lucrurile stau pe loc!

Ma rog,  se poate reformula, in functie de unghi:

“A fost o vreme in care timpul nu constituia preocuparea noastra prioritara”… sau,

“A fost o vreme in care actiunea timpului parea sa nu ne influenteze direct“, sau…

“A fost o vreme in care lucrurile se miscau mai lent si noi aveam timp sa le intelegem!”…

Pana la urma – pentru a patrunde adevaratul gust al timpului, trebuie sa avem de unde sa-l pierdem, iar rezervele sunt cu atat mai limitate cu cat avansam in varsta.

De pilda: am avut timp, vreme de cinci incercari (!) sa “rezolv” un lucru important (vital – credeam eu): admiterea la Facultatea de Istorie. O vreme in care am invatat despre slabiciune si vointa dar mai ales firescul ridicarii din cadere (for the record, pe vremea numita “a comunismului” exista jargonul des utilizat “am cazut la facultate” sau “~la treapta” dar putini erau cei care foloseau sintagma cu referire la PACAT…)

Gustul timpului pierdut fizic se transforma in gustul amintirilor. Dar si pe acestea ai nevoie de timp pentru a le rememora, pentru a le retrai … (In plus ai nevoie de cunostinte – vezi importanta arhivei si de un filtru de intelegere care se formeaza… tot in timp – vezi importanta firelor albe de par!)

In ritmul impus al lumii in care traim azi nu ne lipsesc concluziile (nu ne ferim de responsabilitatea lor!) cat mai ales gustul acestora: sa stai pur si simplu cu ochii in tavan si sa te bucuri ca ti se pare ca ai mai inteles/descoperit cate ceva!