Avantajat de vizionarea unui trailer, ai timp – in drum spre sala de spectacol -, să-ţi pui întrebări referitoare la problematica filmului pe care urmează să-l vezi. Filmul lui Purcarete, “Undeva la Palilula” – se anunţa ca o nouă confruntare (nu ştiu să traduc Auseinandersetzung) cu trecutul comunist, pe tărâmul libertăţii … Simplificând, pe-atunci nu eram liberi pentru că gândeau alţii pentru noi şi ne spuneau ce avem şi ce nu avem voie să facem, iar acum nu suntem liberi dacă nu reuşim să ne ferim din calea exceselor (vai de omul care gândeşte că poate face orice!).
Filmul “Undeva la Palilula” adaugă însă nuanţe importante acestei oarecum monotone interpretări atunci-acum, privind libertatea … De pildă, replica dinspre final a unuia dintre tinerii care ascultă povestea lui Serafim: “Las-o mai încet cu şpriţul, dom’ doctor …!” – poate însemna atât “Nu mai fabulaţi, bătrânilor, cu vedeniile trecutului” dar poate fi şi un sfat normal al alinierii comportamentale la o vârstă a renunţărilor …
Libertatea de dinainte, din timpul si după căderea comunismului e dezbătută pe aceeaşi scenă a Palilulei – deşi decorul se schimbă iar actorii (generaţiile) se succed rapid. Majoritatea suntem spectatori, cu fundul pe scaunele noastre, prezentaţi în film cu scaunul la subsioară (!) – gata să ne aşezăm în grupuri mai mari sau mai mici, pentru a asista la “spectacolul” vieţii (o coadă la ceva, un incendiu a ceva, o sosire a cuiva…).
Cu toţii avem de purtat stigmatul păcatului originar, al lăcomiei cunoaşterii, al lăcomiei consumului – care se vede pe chipurile noastre transformate în măşti hidoase. Ieşirea din starea de imperfecţiune presupune o intervenţie chirurgicală la care abia rezistăm privind: e scena tăierii copitei singurului copil născut în Palilula … metoda fiind a Mântuitorului, redată de Sfântul Evanghelist Matei (vezi Capitolul 18, verset 1-11).
Titlul filmului – duce cu gândul la celebra traducere a lui “Somewhere in Time” (1980): “Undeva, cândva”. Însă spaţiul semnifică, pentru regizorul de teatru îndrăgostit de Oltenia, un infinit mai mare decât cel temporal: pe de-o parte, fiindcă scena este cea care nu pleacă nicăieri, fixată locului de drumul de fier care o întretaie; pe de altă parte, fiindcă infinitul timpului este greu de perceput de către fiinţe finite, care trebuie să predea (mereu prea devreme!), ştafeta …
Sensul vieţii în afara mesajului mântuirii printr-o viaţă creştină – nu există. Demonstraţia se face prin logica întoarsă a păgânilor, care plângeau la naşterea copiilor lor: nu vă bucuraţi, căci pentru fiecare copil care se naşte, trebuie să plece unul dintre noi (se va ridica de la masă unul dintre noi)!
Dacă vorbim despre comunism în termenii păcatului originar, ajungem să spunem că nu a fost cu mult mai groaznic decât alte perioade: dracul ne surprinde cu aparatul lui de fotografiat (instantanee ale păcatului) – indiferent de regimul politic în care ne ducem zilele.
Sunt multe întrebările care ne însoţesc la ieşirea din sală şi prin aceasta recunoaştem şi mulţumim că am văzut un film bun! Invitaţia şi recomandarea de a-l viziona şi voi, o însoţesc de o poză a unor îngeri căzuţi (prin amabilitatea lui Ştefan Dragomirescu – poza e făcută în “Înger Parc”, la Dunăre/Cetate), şi de întrebarea – ce e mai bine să alegem în viaţă: scara sau scaunul?
Calin Diaconu 