Comentarii din Cetate



E bun un blog din asta, ca poti sa-ti mai versi nervii din cand in cand – impartasind totodata, ponderat, impresiile tale celorlalti. Caci neintelegerea realitatii din jur, dezacordul profund dintre tine si lume, acela care-ti provoaca nevroza, trece parca mai repede daca inveti “sa te descarci” in spatiul primitor de libertate si libertinism al blogosferei!

Cum sa nu cochetez cu nevroza, cand putinul timp liber pe care-l am la dispozitie il pierd pentru a face pe detectivul, sperand sa gasesc elemente in favoarea unuia pe care-l credeam acuzat pe nedrept?! Sa ma explic …

Stiti probabil ca pe Mircea Diaconu l-au acuzat ca ar fi comis infractiunea de “conflict de interes” – pentru ca si-ar fi favorizat sotia, pe Diana Lupescu. Pe scurt, ar fi promovat-o in calitatea de regizor, impartind putinele fonduri ale Teatrului Nottara astfel incat sa-i ajunga si  sotiei de-o piesa. Pentru a concluziona asupra adevarului sau minciunii acuzelor … dar hai sa vedem despre ce piesa e vorba.

Aseara am vazut “Umor! Amor! Fior de dor din Bucuresti. Un spectacol de Diana Lupescu” la Teatrul I.C. Nottara.

Piesa de … ? Nu. Nu a fost o piesa de teatru. Imi pare rau, nu o pot numi astfel – desi s-a desfasurat pe scena teatrului care mi-e drag, pentru ca am vazut o serie de spectacole reusite acolo …

Mai degraba “reprezentatia cu durata de o ora” e o lipitura pe-alocuri penibil fortata, simpla alaturare de momente muzicale, care si-ar gasi poate un rost pe la Opereta. Imaginati-va piese muzicale de la inceputul secoului XX, pe cand Bucurestiul era Micul Paris, lipite fara noima una de cealalta – cantate in regim de karaoke de o trupa incredibil de mare: 11 actori!!! Ce desfasurare de forte pentru … ce? Sau … pentru cine?!

Efectul asupra spectatorului – comparativ cu alte incercari de aducere in actualitate a unei epoci de care suntem mandri – este din pacate nul. Nu poti urmari eforturile dramatice ale unui french can-can, pe scena unui teatru bucurestean cu pretentii, dupa ce ai avut sansa sa-l vezi la Paris, pe viu: daca Natura ti-a oprit cresterea si ai inclinatii rubiconde, ce cauti sa azvarli picioarele in tavan, de unde poate sa-ti vina ambitia asta? Si iarasi, nu poti asculta infiorat pe-un actor, cat de talentat ar fi el – cantand pe Zavaidoc, dupa ce te-ai lasat cucerit de interpretarea lui Tudor Gheorghe.

Spectacolul trebuie vazut, pentru ca e nevoie sa intelegem realitatea orbirii lui Mircea Diaconu. Dar vorba aceea, daca femeia ti-o cere – ce nu face barbatul pentru linistea lui?!

Singura solutie onorabila pe care o vad – este ca “regizoarea” Diana Lupescu sa puna in scena o piesa adevarata, pentru a-si merita renumele de sotie a unui mare actor, a scapa de ghilimele … si a sterge indoiala din sufletele noastre!


E greu de explicat unui copil din ziua de azi cum e treaba cu Basarabia – adica acea partea a Moldovei dintre Prut si Nistru.

Intr-a sasea, invata istoria medievala universala, in care trebuie sa treaca prin formarea statelor feudale – invatand despre Stefan si Moldova cea adevarata. Mai neplacut, e la geografia continentului – cand vine intrebarea fireasca: dar de ce suntem separati? Nu vorbim aceeasi limba? Nu e normal …

Intr-adevar, nu e normal.

Ba inca, aflam ca exista aberatii care depasesc limitele imaginatiei noastre, cum ar fi un dictionar moldovenesc-romanesc (sic!), aflat la a doua editie!

Astazi, desi avem voie sa vorbim despre subiect, constatam ca politicienii de pe ambele maluri ale Prutului nu au raspunsuri … pentru ca problema nu se afla pe agenda lor de lucru. Din partea lor, tacere – rusinoasa.

De aceea, macar in goana masinii incetinita de-un stop, sa semnalam existenta in orasul nostru a unor artisti care arata constiinta nationala!

Basarabia e Romania!

Basarabia e Romania!

 

 

 


Cand esti neamt – ai o problema de seriozitate. Nu ca nu te-ar lua lumea in serios, ci dimpotriva: lumea nu te crede atunci cand razi, cand esti relaxat, cand esti vesel. Cliseul dupa care ne-am obisnuit sa-i judecam pe nemti este in linii mari acesta: nemtii sunt ordonati, disciplinati, ascultatori, muncitori si – mai ales -, tehnici!

Tehnica germana este recunoscuta in lumea intreaga, numai ca are problema pe care o descriam mai sus: e prea serioasa! Daca tehnica e prea serioasa, daca inginerii in halate albe nu rad usor, intrebarea pe care ne-o punem aproape imediat: nu cumva e prea scumpa? nu cumva e prea complicata? … adica prea rece pentru a ajunge pana la inima mea? O inteleg cu ratiunea, dar mi-e greu sa o accept cu inima. Poate si cu buzunarul … mai stii ce legaturi or fi intre inima si buzunar?

Incercand sa recupereze diferentele in lupta pentru suprematia mondiala (Toyota s-ar fi vandut mai bine in 2012), VW a pregatit cu grija momentul Superbowl-ului de anul acesta. Si s-a decis sa “lucreze” la acest aspect – o tehnica germana umanizata, calda, transmisibila pana-n maduva oaselor.

La inceput, o alianta strategica cu Jimmy Cliff, un jamaican care straluceste la batranete (a fost introdus in Hall of Fame-ul Rock-ului in 2010). Si un teaser oarecum enervant, dar care a depasit 1 milion de vizualizari pe Youtube

Pasul doi – a fost lansarea spotului cu albul care a luat-o razna, vorbind o engleza cu accent jamaican. Pentru ca vrea sa-i contamineze pe toti cei din jurul sau la fericire, sa-i faca sa participe la fericirea lui.

Pasul trei – si asta abia mi se pare ca trebuie introdus in manualul de scoala, este scornirea unei povesti in jurul acestei lansari. O poveste evident inofensiva, dar adevarata lectie pentru cei care practica PR-ul: este noua reclama VW una rasista?! 🙂

Puteti citi advertorialul aici.

 

 


Timbrul Terorii

Timbrul Terorii

Daca Parintii nostri ne vorbeau in soapta despre Stalin – la ani buni dupa moartea acestuia (1953) – nu inseamna ca Parintii nostri au fost niste fricosi, ci faptul ca teroarea instalata de comunisti a fost una cat se poate de reala, de vie, de adevarata.

Teroarea a capatat forme diferite dupa anul 1953 … dar ea s-a mentinut pana in Decembrie 1989, altfel nu ne-am fi surprins pe noi insine intr-atat de uimiti, atunci cand strigam “Ole, ole, ole, ole – Ceausescu nu mai e!”.

Intre frica si uimire e o legatura directa: ambele sunt marturii ale reflectiilor  trairilor noastre interioare, care s-au citit pe chipul nostru la un moment dat. Ele exprimau felul in care ne raportam interiorul la realitate, la exterior.

Si frica, si uimirea – sunt reflectari, oglindiri ale realitatii in mintea inimii noastre; acolo unde dictam pulsul, acolo unde stabilim emotia si implicit gradul de participare, in legatura directa cu vointa noastra  de a trai, de a ne bucura de viata.

Frica si uimirea nu sunt, in esenta atomilor lor, deosebite grav una de cealalta – desi par atat de diferite in exprimarea lor.

“Dar sunt complet diferite!”, ne vor spune actorii care trebuie sa le joace – fiecare in alt fel – pe scena teatrelor …

Cand ne gandim insa ca in lagarele si inchisorile comuniste din Romania au suferit pana la exterminarea fizica martiri ai prigoanei comuniste, simtim o retinere in emiterea unor ganduri ca cele de mai sus. Pe de alta parte, daca nu vom incerca sa reflectam noi insine asupra acelor vremuri – cine sa o mai faca, in viitor?

Suntem probabil ultima generatie care avem datoria de a povesti ca imbratisarea din imagine, a pionierilor care vin sa-l atinga cu veneratie pe Iosif Visarionovici Stalin, este una falsa si reala in acelasi timp! Povestim, povestim … dar oare putem explica?!

PS

Vorba FMI-ului, cu grad de ordin: “Hai cu privatizarea Postei, mai baieti, sa vedem pe cine veti “slavi” de-acum incolo!” 🙂


A fost o vreme cand scoala se facea serios. Poate prea serios. Acum, chiar ca ne vine a rade cat de serios se facea scoala pe vremuri.

Multe s-au pierdut de atunci, printre care si nuiaua (sau bastonul) de alun – intitulata “a Sfantului Nicolae” – si, odata cu aceasta, practica invatatului de frica! Copiii nostri nu mai invata de frica – ci de placerea de a afla 🙂 …?

Asa am dori noi sa credem, insa nu vrem sa ne amagim singuri!

Poate ca doar natura fricii sa se fi schimbat intre timp: le e frica celor de acum sa nu-si supere parintii, sa nu ramana de caruta … o fi patruns spiritul competitiei printre ei si-i stimuleaza cu resorturi nevazute … poate curiozitatea le e atatata de atata informatie care se desfasoara prin fata lor …?

Cat e frica si cat e placere si cat dorinta sincera, in actul de invatare – din partea copiilor de astazi, ma intreb … si stiu ca fiecare caz trebuie tratat individual – orice intentie de raspuns sociologic il consider de prisos. Pentru ca actul invatarii este unul intim, care se declanseaza – sau nu – in fiecare dintre copii. Si as putea continua – in fiecare dintre copiii din toate timpurile!

Scoala pe vremea Sfantului Nicoale ... (Brasov, Prima Scoala Romaneasca, ian 2013)

Scoala pe vremea Sfantului Nicoale … (Brasov, Prima Scoala Romaneasca, ian 2013)

« Previous Page — Next Page »