Comentarii din Cetate



Bombardamentul mediatic la care este supusa ratiunea noastra in acest an – ne determina afirmatia ca suntem invitati sa devenim un popor de sceptici, care se-ndoieste de tot.

Adica, vorba lui Kant, oameni din aceia care nu suporta sub picioare pamantul stabil al certitudinilor, implicit nu au cum sa-si doreasca a construi in viata lor mai mult de-un cort, caci firea lor ii porneste mereu spre alte pasuni, mai verzi … spre “mai bine” din pricina ca “si aici e rau” (sau “nici aici nu-i suficient de bine”).

Suntem indemnati sa fim sceptici – adica nomazi fara convingeri, privind nepasatori cum, in asteptarea marelui cutremur, s-au pus ei pe clatinat lumea din jur!

Intrebarea timida, daca lupta la care asistam si despre care vedem ca se poarta fara manusi si menajamente – intre fostii comunisti si fosta securitate -, ar reprezenta poate sfarsitul unei epoci triste, include de fapt speranta ca notiunea de “clatinare” si cea de “clatire” ar putea avea totusi o radacina comuna.

Imi place sa cred ca nu suntem un popor de tradatori saltareti (desi stramosii au fost preocupati de tema tradarii incepand cu primele balade iar “solutia imorala” e astazi inca firesc acceptata) si nici nu putem fi corupti la scepticism … dar trebuie sa recunostem in discursul “celor de la butoane” ca se mizeaza mult pe prostia si intunericul care s-au inghesuit in fibra acestui neam, dupa 1948.

Sa ne apreciem conducatorii si sa-i alegem – dupa tipul de intrebare pe care-l adreseaza poporului: unii vor doar sa-l conduca, iar altii ar trebui sa-l ridice …

Pe acestia din urma, inca, ii mai asteptam :-)!


Ce se-ntampla anul acesta cu noi – e starea asta prelungita de ameteala intr-adevar bine organizata sau are sanse reale de … a scapa de sub control?!

Suntem fara indoiala in mijlocul unui proces de clarificare, de cernere, oricat ar aparea de divizata societatea. Nu mai avem timp sa vorbim despre lucruri importante – pentru ca in starea de razboi aparent ne intereseaza prea mult amanuntele, suntem incrancenati sa ne pierdem in frunze … cand, in fond, problema e ca ne transformam.

Cum am ajuns aici?” devine un popas obligatoriu in dorinta noastra de a raspunde intrebarii-pereche “Catre ce ne indreptam?” – dar ambele trebuie sa fie la ordinea zilei.

Recomandam pentru un inceput de analiza serioasa “Uragan asupra Europei” (V. Corbul), o carte exceptionala,  fara de care greu se poate intelege secolul al XIX-lea european. Un volum care poate fi citit (pentru a confirma ironia sortii) in continuarea “Caderii Constantinopolelui”, pentru ca la urma-urmei soarta imperiilor este sa atinga apogeul si apoi sa fie cucerite de altele, mai ambitioase, mai viguroase, mai pofticioase in dorinta si nevoia lor organica de afirmare si imbogatire.

Spunem azi “secolul al XIX-lea” si simtim ca trebuie sa sapam atat de adanc in trecut incat nu numai ca ne ia cu ameteala vertijului, dar ni se ridica fatala intrebare a utilitatii demersului: la ce bun?! …  Sa o facem totusi, cu rabdarea care ascunde increderea ca vom afla ceva important, cat si din respect pentru inaintasi: nu intamplator Vintila Corbul publica in 1976 acest veritabil tratat despre oameni si fapte intamplate exact cu 100 de ani mai devreme. Actiunea se desfasoara deci in 1876 si trateaza pe larg problema “Omului bolnav” al Europei – Imperiul otoman, in contextul ridicarii Prusiei, al unei Rusii convalescente dupa Crimeea, al unor Balcani fara drepturi nationale, al pregatirilor intrarii Principatelor Unite in ceea ce-avea sa devina razboiul nostru pentru independenta …

Concluzia pe care o desprindem ca utila si azi:  nimic nu incepea in teren pana nu se stabileau, principial (!), lucrurile in cancelariile europene. Pe rand, patrundem in atmosfera de lucru (ar fi nedrept sa o numim “intriga”) a saloanelor stralucitoare din Berlinul lui Bismarck, Londrei lui Disraeli, Moscovei lui Gorceakov sau a Maresalului Mac Mahon la Paris.

Politica pastrarii echilibrului european  a pus problema “mostenirii orientale” in termenii doriti de Imperiului englez – cel care facea “legea marilor” in acea vreme. Britanicii au fost cei care au preluat problemele Egiptului (adica au acceptat sa finanteze si sa controleze  Canalul de Suez) sau insulele din Marea Mediterana. Am spune ca gandeau cam asa: “OK. Suntem de acord sa daramam pentru a recladi mess-ul asta in care v-a adus propria voastra neputinta, lacomie, lene … – insa o vom face controlat, dupa muzica pe care o dicteaza interesele noastre in zona.”

Azi, cand ne plangem ca in politica noastra nu avem parte de ceea ce istoricii englezi numesc o “towering figure” (adica, in traducere rautacioasa “tatuc al natiunii“) … nu ar fi mai util sa ne intrebam: la ce bun ne-ar folosi? Oricum nu l-am accepta nici noi, si nici ei! 🙂

Pentru ca suntem (inca) prinsi in mijlocul unei veritabile succesiuni a Imperiului sovietic, iar credibilitatea sau valoarea care fac acceptabili/frecventabili pe unul sau altul dintre oamenii politici romani partenerilor nostri externi – de care depinde ratingul si creditarea -, e masurata dupa baremul ascultarii fata de interesele capitalului strain … ar putea veni la carma tarii si cel mai onest, cinstit, drept si bine pregatit om de stat roman: ce ar putea face, mai mult decat sa asculte si sa execute dansul ploii ordonat din aceleasi locuri unde se batea tam-tam-ul si in secolul al XIX-lea?!

Si daca tot nu mai avem chef sa ne lasam amagiti de oameni de rand, pe care sa-i investim cu alegere si sa-i demitem prin referendum – nu cumva a venit timpul sa ne intrebam (iarasi) serios asupra Monarhiei ca solutie reala pentru tara noastra cea de-abia respirand intr-o lume din ce in ce mai bolnava?!

Vin vremuri tulburi, in care generatia “Baby-Boom”-erilor americani se pregateste sa iasa la pensie, facand imposibil echilibrul unui deficit bugetar acceptabil. Preocupati cu problemele mari (interne) care le stau inainte, sunt de parere ca americanii nu vor avea nici timp, nici chef si nici resurse sa isi asume pana la capat rolul Imperiului civilizator, tanar, dornic de afirmare…

Poate ar trebui sa invatam, intre timp, limba chineza?!

Pana una-alta, sa ascultam niste englezi (inca) necunoscuti care-si spun Daddy Nacho, cantand un fel de “oda la misto” pentru Scotia ca destinatie de weekend, despre care nu se sfiesc sa spuna ca ar fi “… best country ever!” Hai ca n-a murit nationalismul britanic odata cu incheierea Olimpiadei, dimpotriva! 🙂


… ai spune ca n-ar fi trebuit sa intelegem nimica din ceea ce se-ntampla acum in ringul politicii romanesti. Se cearta unii cu ceilalti, sunt doua tabere – unii trag hais si altii cea – de-aia nu merg lucrurile in tara asta!

Dar nu e chiar asa, pentru ca noi, prostimea – adica noi cei multi -, am inteles ceea ce a trebuit sa intelegem si ne-am exprimat dupa cum am socotit ca e mai bine pentru tara: adica pentru demiterea Suspendatului.

De ce nu ni se-aude vocea? De ce ni se pune la indoiala rationalitatea si bunul simt? De ce ne este interpretat votul ca pro-ponta-sau-pro-antonescu?! De ce mai trebuie sa asteptam nu-stiu-ce-liste-si-numaratori pana-n Septembrie?

Nu stim, doar de aceea suntem prosti. Si nici nu ne intereseaza sa gandim atata de departe …

Pe noi ne intereseaza lucrurile simple, cum ar fi hrana si plata facturilor. Ratele la Banca. Ne intereseaza familia – cei care avem parte de ea. Ne intereseaza imediatul. In acelasi timp, ne intereseaza sa ne salvam sufletele de la pacate, mergand la Biserica macar de Paste si de Craciun, caci de n-am avea speranta in ziua de maine si in viata de apoi – pentru ce am mai trai?!

Noi, prostimea, functionam asa: voi ne spuneti ce vrem sa ascultam si noi va ascultam. Pentru ca voi stiti sa vorbiti frumos, iar noua ne place sa va ascultam – nu avem timp sa mergem la Teatru, dar va avem pe voi la televizor.

Voi ne promiteti ce vrem noi sa auzim, si noi va credem. Pentru ca ne entuziasmam usor, ne aprindem din latinitate sau resturi dacice, ametite de spiritul slav asezat pe de-asupra …

Asa l-am crezut pe Base la vremea lui, care ne-a fost Primar drag si Presedinte ales. De ce nu-l mai iubim acum? De ce nu-l mai sustinem? Pentru ca noi, prostimea, suntem nerecunoscatori! Uitam repede cele bune – poate pentru ca le consideram normale?!

De-ar fi numai atat …

Noi, prostimea, am iesit in strada – abia atunci cand ne-a plesnit pe televizoare coarda mistou-ului intinsa dincolo de limite. Atunci cand un om, Basescu, a luat la misto un alt om – pe Raed Arafat. Fara motiv si fara a fi avut nevoie. Si mai mult, fara sa fi avut dreptate. “Ghici ghicitoarea mea …” a fost turning-point-ul de la care a plecat caderea lui Base. Si daca tot cade de-atunci, inseamna ca se cocotase tare sus, nu? De-atunci, din acel moment de proasta inspiratie, iubirii  ce parea fara de sfarsit i-am pus punctul final.

Noi, prostimea – asta am inteles: ca nu-l mai vrem pe Suspendat.

In rest, sa-si bata capul intelectualii (cu sau fara papion) :-)!

 


Pentru a imblanzi o idee – deci pentru a o supune -, e nevoie uneori, sa-i pui ceva “sare pe coada”. Daca vei reusi acest lucru, o poti privi apoi linistit, cum o ia la sanatoasa! Cum se departeaza de tine, pentru ca nu a fost a ta cu adevarat. Sau, pentru ca a incercat sa te minta in fata si tu n-ai lasat-o.

Ideile te fura, au sarmul lor – mai ales atunci cand sunt prezentate de oameni care vorbesc frumos, care leaga bine vorbele … cu atat mai mult se cere sa ai solnita la indemana!

Adevarul nu incearca efortul de a te cuceri. El se descopera pur si simplu in fata ta, ti se aseaza de-a curmezisul drumului, dar nu stiu cum se face ca orbit de propriile-ti preocupari marunte, nu-l vezi. Il ocolesti, ca si cum ai citi ziarul mergand pe strada: din nebagare de seama.

Ce ni se cere?

Sa fim atenti, sa observam si atunci cand avem posibilitatea, sa ne exprimam. Votand, de exemplu.

Acum e-acum: daca esti ungur, te inteleg – nu vrei sa votezi intr-o problema romaneasca. Te-as injura de mama, dar esti fratele meu si injurandu-te, mi-as face singur rau. Asa ca incerc sa te accept ca pe o fatalitate, ca pe-un destin al partii asteia de lume, in care pare ca s-au opintit toate sa inceapa sau sa se termine!

Dar daca esti mort sau ti-ai schimbat cetatenia si nu ai catadicsit sa ne informezi. Sau ne-ai informat tu, dar noi nu am apucat sa schimbam listele electorale … ce-as putea sa-ti mai spun atunci, legat de faptul ca n-ai votat la referendum?!

Pai, e firesc sa te cert razand: bai, mortule care nici nu mai esti cetatean roman, si tu tii partea lui Basescu?! Romania parca a devenit curtea de joaca a unor zombies, ca cei din … “Dead Rising”! Vorba lui Tudor – “noroc ca mortii aia se misca incet, altfel nu am avea nici o sansa :-)”!

La vot, mortii s-au ridicat impotriva celor vii!


Mintea, adica puterea de intelegere a fiecaruia – trebuie pusa la lucru. Zice Goethe: “Wer rastet – der rostet” (cine se opreste, rugineste) …

Daca preluam nerumegate adevarurile sau minciunile din jurul nostru, tragem la pat, lenevim sub pretextul odihnei si – cel mai grav – nu contribuim cu nimic la ce-i in jur!

Idealul ar suna cam asa: fiecare sa gandeasca cu propria-i minte, pentru a contribui la cresterea lui proprie dar mai ales – la cresterea si in folosul celorlalti!

E de-ajuns sa privim in jurul nostru pentru a constata ca totul este supus omului. Daca unul singur nu poate prea multe (deh, avem fatalmente un “destin tragic”/S. Marcus) – e limpede ca avansam pe principiul valurilor marii: predam si preluam stafeta, o generatie de la alta.

In functie de puterea mintii noastre, reverberatiile se fac simtite celor din jurul nostru – dar nu mai putin, traverseaza fara greutate epocile: cei de demult ne transmit ideile lor, de parca ar vorbi in prezenta noastra!

Mintea roditoare rezista timpului, trezeste mintile in formare, e ca un filtru fara termen de valabilitate – pentru ca stie sa cearna adevarul etern de adevarul relativ …

1 Cor, XIV, 6-19 ne spune – (de doua milenii!): “… vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte intr-o limba straina.” Ce limba straina sa-l fi speriat pe Sf Apostol Pavel, sa-i fi repugnat atat de tare – lui, vorbitorului de limbi, Apostol al Neamurilor … – daca nu … limba minciunii?!

…….

La sfarsitul acestei incercari, ii rog pe cei cu mintea odihnita, care nu au fost la vot pentru ca sunt unguri si nu-i intereseaza problemele romanesti, sa caute in istoria alegerilor noastre din ultimii 20 de ani – cand anume am putut vorbi despre prezenta 100% la vot?!

Atunci, cum isi permite Suspendatul sa traga pe turta lui spuza absenteistilor?!

« Previous PageNext Page »