V-ati gandit vreodata ca flori ne pot pune in criza?! Ei bine, crizantemele lui Jacques Brel, asta fac … sunt florile care definesc cel mai bine toamna. Iar plecarea nu mai are legatura cu “bun-ramasul”, ci mai degraba cu … “asteptati-ma prieteni, sunt pe drum, ajung si eu la voi acum!” …

J’arrive

De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Nos amitiés sont en partance
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
La mort potence nos dulcinées
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Les autres fleurs font ce qu´elles peuvent
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
Les hommes pleurent, les femmes pleuvent

J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois traîner mes os
Jusqu´au soleil jusqu´à l´été
Jusqu’au printemps, jusqu’à demain
J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois voir si le fleuve
Est encore fleuve, voir si le port
Est encore port, m´y voir encore
J´arrive, j´arrive
Mais pourquoi moi, pourquoi maintenant
Pourquoi déjà et où aller?
J´arrive bien sûr, j´arrive
N´ai-je jamais rien fait d´autre qu´arriver?

De chrysanthèmes en chrysanthèmes
A chaque fois plus solitaire
De chrysanthèmes en chrysanthèmes
A chaque fois surnuméraire
J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois prendre un amour
Comme on prend le train pour plus être seul
Pour être ailleurs pour être bien
J´arrive, j´arrive
Mais qu´est-ce que j´aurais bien aimé
Encore une fois remplir d´étoiles
Un corps qui tremble et tomber mort
Brûlé d´amour le cœur en cendres
J´arrive, j´arrive
C´est même pas toi qui es en avance
C´est déjà moi qui suis en r´tard
J´arrive, bien sûr j´arrive
N´ai-je jamais rien fait d´autre qu´arriver?


Au fost momente cand am putut fi sinceri  cu noi insine…

Ipocritii sunt cei care una gandesc si alta spun (sau una fac si alta declara). De unde aceasta inclinare spre viata dubla? Cu ce masura putem defini raul pe care acest viciu il imprastie in lume? Se schimba  doar omul ipocrit dupa cum ii dicteaza interesul sau lumea in ansamblul ei devine mai rea prin lipsa de incredere generata de minciuna? Care e legatura dintre ipocrizie si criza – poate criza de identitate? Exista leac pentru ipocrizie? Se poate trai in afara sinelui adevarat? Cum sa ne purtam fata de ipocriti? Ce sa ne facem cu-atatia maestrii ai mondenitatii? …

Ma gandeam zilele trecute la securistii de ieri si la cei de azi: daca au ceva in comun sau le pot gasi firul rosu care sa-i lege, privindu-i din perspectivele istorice diferite ale dictaturii si democratiei. Cei de ieri, spuneau ca-si apara tara si in fond, trageau cu urechea la popor pentru stapanul care isi imagina ca ne poate controla gandurile. Cei de astazi spun ca sunt profesionisti, dar se ocupa prea mult cu gainarii politice. Si unii, si ceilalti nu au iesit din stadiul de sluga – iar asta, pentru ca au ales ca stapan banul – vorba lui Bob Dylan in albumul “Slow Train Coming”

Ipocrizia nu ar fi atat de rea, daca nu i-ar pune in contradictie pe oameni cu sinea lor. Pana intr-atata, incat acestia ajung sa uite cine sunt cu adevarat. Lumea deformata de ipocrizie este o lume lipsita de simtul realitatii, de bunul-simt. Ea devine o lume agresiva pentru cei care se incapataneaza sa traiasca in regimul monoton al adevarului, refuzand sa accepte duplicitatea identitara.

Intelegem fuga firilor sensibile, care se retrag din agresiva lume a mondenilor, care refuza discotecile si telenovelele, sau prima banca din biserica … le intelegem si nostalgia imaginarii unei lumi candva perfecte, cum ar fi Atlantida cea ascunsa in adancurile oceanului. Pentru ca acesti sensibili ramasi (sau ajunsi) la sinceritate si bun-simt stiu ca sub apa … nici râgâiala si nici pârtzurile nu pot trece neobservate! 

Iesirea din criza are ca etapa obligatorie mantuirea de fatarnicie. Trebuie sa ne intoarcem fata spre Atlandida, sa lepadam sensibilitatea care ne duce la izolare, si sa amendam pe cei care polueaza cu minciunile lor viata noastra cea de toate zilele.


Daca imaginatia ne-am păstra-o fiecare pentru noi, am folosi-o pentru visare sau pentru a ne umple plictiseala timpului ramas liber cu plăsmuiri bine dozate … am trăi intr-o lume mai săracă, probabil.

Pentru ca nu avem tot ce ne dorim din ceea ce vedem ca este in jurul nostru, folosim imaginatia pentru a rodi lăstari fara struguri: vrejuri care ne sug energia fara a ne răsplati – consecinţă a lipsei unui efort real din partea noastra.

Intre mecanismele tainice ale mintii noastre cercetatoare si realitate exista – din pricina imaginatiei nestrunite -, o tendinta de siluire bolnavicioasa a realului de catre imaginar: de prea multe ori fortam realitatea sa intre in tiparele mintii noastre. Plăsmuim imagini ale unei lumi care exista numai in capul nostru, apoi ne supăram ca ea nu este … cu adevarat!

E timpul, in vremuri de criza ca acestea, sa ne aplecam mai temeinic asupra unor notiuni ca “evidenţă” si “certitudine”. Sau, cel puţin, să facem efortul de bun-simt de a nu le trece cu vederea … Oare evidenţa, cea care se vede cu ochiul liber, de la o posta, nu ne impiedică să o negăm? Oare certitudinea, pe care o descoperim prin efortul cunoasterii, nu ne va parea rău sa o negăm?

Dar vai! Evidenta – de la care ne-am astepta sa strige la noi, nu ne ia de mana sa ne treaca strada. Si in cazul ei, trebuie sa ne folosim de o intuitie corecta, de o conceptie sanatoasa asupra vietii in general. Imaginatia este care va sa zica un dar, doar daca e folosita cu măsură … bogată, dar nu bolnavă!

 


Ce se-ntampla anul acesta cu noi – e starea asta prelungita de ameteala intr-adevar bine organizata sau are sanse reale de … a scapa de sub control?!

Suntem fara indoiala in mijlocul unui proces de clarificare, de cernere, oricat ar aparea de divizata societatea. Nu mai avem timp sa vorbim despre lucruri importante – pentru ca in starea de razboi aparent ne intereseaza prea mult amanuntele, suntem incrancenati sa ne pierdem in frunze … cand, in fond, problema e ca ne transformam.

Cum am ajuns aici?” devine un popas obligatoriu in dorinta noastra de a raspunde intrebarii-pereche “Catre ce ne indreptam?” – dar ambele trebuie sa fie la ordinea zilei.

Recomandam pentru un inceput de analiza serioasa “Uragan asupra Europei” (V. Corbul), o carte exceptionala,  fara de care greu se poate intelege secolul al XIX-lea european. Un volum care poate fi citit (pentru a confirma ironia sortii) in continuarea “Caderii Constantinopolelui”, pentru ca la urma-urmei soarta imperiilor este sa atinga apogeul si apoi sa fie cucerite de altele, mai ambitioase, mai viguroase, mai pofticioase in dorinta si nevoia lor organica de afirmare si imbogatire.

Spunem azi “secolul al XIX-lea” si simtim ca trebuie sa sapam atat de adanc in trecut incat nu numai ca ne ia cu ameteala vertijului, dar ni se ridica fatala intrebare a utilitatii demersului: la ce bun?! …  Sa o facem totusi, cu rabdarea care ascunde increderea ca vom afla ceva important, cat si din respect pentru inaintasi: nu intamplator Vintila Corbul publica in 1976 acest veritabil tratat despre oameni si fapte intamplate exact cu 100 de ani mai devreme. Actiunea se desfasoara deci in 1876 si trateaza pe larg problema “Omului bolnav” al Europei – Imperiul otoman, in contextul ridicarii Prusiei, al unei Rusii convalescente dupa Crimeea, al unor Balcani fara drepturi nationale, al pregatirilor intrarii Principatelor Unite in ceea ce-avea sa devina razboiul nostru pentru independenta …

Concluzia pe care o desprindem ca utila si azi:  nimic nu incepea in teren pana nu se stabileau, principial (!), lucrurile in cancelariile europene. Pe rand, patrundem in atmosfera de lucru (ar fi nedrept sa o numim “intriga”) a saloanelor stralucitoare din Berlinul lui Bismarck, Londrei lui Disraeli, Moscovei lui Gorceakov sau a Maresalului Mac Mahon la Paris.

Politica pastrarii echilibrului european  a pus problema “mostenirii orientale” in termenii doriti de Imperiului englez – cel care facea “legea marilor” in acea vreme. Britanicii au fost cei care au preluat problemele Egiptului (adica au acceptat sa finanteze si sa controleze  Canalul de Suez) sau insulele din Marea Mediterana. Am spune ca gandeau cam asa: “OK. Suntem de acord sa daramam pentru a recladi mess-ul asta in care v-a adus propria voastra neputinta, lacomie, lene … – insa o vom face controlat, dupa muzica pe care o dicteaza interesele noastre in zona.”

Azi, cand ne plangem ca in politica noastra nu avem parte de ceea ce istoricii englezi numesc o “towering figure” (adica, in traducere rautacioasa “tatuc al natiunii“) … nu ar fi mai util sa ne intrebam: la ce bun ne-ar folosi? Oricum nu l-am accepta nici noi, si nici ei! 🙂

Pentru ca suntem (inca) prinsi in mijlocul unei veritabile succesiuni a Imperiului sovietic, iar credibilitatea sau valoarea care fac acceptabili/frecventabili pe unul sau altul dintre oamenii politici romani partenerilor nostri externi – de care depinde ratingul si creditarea -, e masurata dupa baremul ascultarii fata de interesele capitalului strain … ar putea veni la carma tarii si cel mai onest, cinstit, drept si bine pregatit om de stat roman: ce ar putea face, mai mult decat sa asculte si sa execute dansul ploii ordonat din aceleasi locuri unde se batea tam-tam-ul si in secolul al XIX-lea?!

Si daca tot nu mai avem chef sa ne lasam amagiti de oameni de rand, pe care sa-i investim cu alegere si sa-i demitem prin referendum – nu cumva a venit timpul sa ne intrebam (iarasi) serios asupra Monarhiei ca solutie reala pentru tara noastra cea de-abia respirand intr-o lume din ce in ce mai bolnava?!

Vin vremuri tulburi, in care generatia “Baby-Boom”-erilor americani se pregateste sa iasa la pensie, facand imposibil echilibrul unui deficit bugetar acceptabil. Preocupati cu problemele mari (interne) care le stau inainte, sunt de parere ca americanii nu vor avea nici timp, nici chef si nici resurse sa isi asume pana la capat rolul Imperiului civilizator, tanar, dornic de afirmare…

Poate ar trebui sa invatam, intre timp, limba chineza?!

Pana una-alta, sa ascultam niste englezi (inca) necunoscuti care-si spun Daddy Nacho, cantand un fel de “oda la misto” pentru Scotia ca destinatie de weekend, despre care nu se sfiesc sa spuna ca ar fi “… best country ever!” Hai ca n-a murit nationalismul britanic odata cu incheierea Olimpiadei, dimpotriva! 🙂


E prea puternic Cuvantul lui Dumnezeu revelat in Sfanta Scriptura pentru a-L folosi in reclame comerciale sau in propaganda politica. Si totusi, am auzit cu urechile noastre si am ramas surprinsi de nebunia reducerii la conditia unor oferte trecatoare a “Dreptatii si Adevarului” sau, mai recent, a colindei “Domn, Domn sa-naltam!”…

Ne intrebam cum a fost posibil acest sacrilegiu si in ce stare va fi ajuns poporul nostru, daca cercetarile de piata au concluzionat ca o majoritate a noastra suntem gata sa acceptam terfelirea in colbul vremelniciei a celor sfinte?!

Poate ca are legatura cu modelul de conducator din ultimii ani.

Poate rememorarea jignirilor succesive la care am zambit neavand reactie civica, ne va ajuta sa intelegem cum am ajuns aici…

1. Indemnul cinic : “Cui nu-i convine in Romania, poate sa plece (in strainatate sau aiurea)!”;

2. Pupaturile “de forma” cu fratii nostri mai simpli si mai putin educati – tiganii, care au inteles de aici ca au voie sa faca orice, fiind importanti in stat si economia votului!;

3. Ambitia de a trimite un copil agramat la Bruxelles, nu pe meritele lui ci prin masinatiuni si comanda politica!;

4. Promovarea politicii aliantelor de moment, fara resentiment si fara regrete – pentru a obtine majoritatea si a conduce cu orice pret, rasplatirea tradatorilor!;

… Iar ca efect al acestei prestatii, al “nasului care s-a dat lui Ivan”, am avut parte nu numai de colinde comerciale la televizor – pe care unii dintre dumneavoastra le veti considera benigne -, dar mai ales de o tendinta imediata de imitare a tupeului.

Va aduceti poate aminte de celebra formula:

5. Suntem un popor de securisti! Pentru ca toti am fost complici ai regimului comunist, daca nu activ – atunci prin tacere aprobatoare!

Concluzia?

Marile jigniri aduse Poporului Roman sunt inghitite de acesta, care apoi pare ca le rumega linistit cateva decenii, ba chiar pare ca incearca sa se adapteze ineptiilor, sa traiasca dupa norma tupeului ridicat la rang de politica nationala!

Dar nemultumirea creste (intelegem aceasta cu surprindere si oarecare satisfactie, acum!) , si a fost nevoie de o scanteie – pentru ca “butoiul cu pulbere” tipic Balcanilor, sa explodeze!

Avem cateva intrebari deschise, pe care as dori sa le raspundem impreuna:

1. Cand a aparut tupeul pe scena publica romaneasca? Poate momentul in care Victor Rebengiuc a avut curajul de a pune pe masa speakerului TVR o hartie igienica – pentru toti anii in care s-a mancat “…”? Sau poate momentul insultei stupefiante la adresa poporului roman, adresata de “oracolul” Silviu Brucan, care a indraznit sa spuna despre noi ca am fi …”stupid people”?

2. Reactia de revolta la adresa proastei guvernari nu este o inventie romaneasca. Cu ce ne diferentiem noi fata de restul “indignatilor” acestor vremi tulburi?