Filosofisme



Despre “frunte” … – e celebră confruntarea din spatiul romanesc popular între FRUNTEA ARDELEANULUI şi FRUNCEA BANATEANULUI: care-i mai fruntaş, care-i mai harnic, mai bun gospodar, care să ocupe locul de cinste al “modelului de urmat” …

A fi în fruntea plutonului, a fi primul în linia de bătaie… era pe vremuri considerată o mare onoare şi o dovadă de curaj – căci cel din faţă este primul care dă piept cu inamicul…

Pentru că fruntea e partea din fata a capului – pastrator al organului mintii, simbol al rationalitatii.

Tocmai de aceea, e normal ca ea să fie expusă ciocnirilor, de tot felul, dintre care disting mai jos trei tipuri sau categorii:

Confruntările: fruntile sunt impotriva dar stau impreuna, corpurile nu se despart, iar cearta are ca scop aflarea unei solutii mai bune.

Infruntările: fruntile sunt impotriva cu toata fiinta, in regim de razboi de tipul “care-pe-care”, oamenii se transforma in berbeci.

Sfruntările: fruntea unuia singur ne priveste de sus, individul situându-se de-asupra celorlalti, cu superioritatea prostului care nu e prost destul, daca nu e si fudul.

…


Roter Blitz

Dacă ce-mi spunea mai devreme un prieten este adevărat, anume că lucrurile se “iuţeau” pentru a rezista la “împuţeală”, atunci suntem în situaţia lui “şi-şi”…

Pentru că e limpede, toate formele de comunicare cu care chipurile ne-am obişnuit (dar de care nu încetăm să ne minunăm) – sunt semne ale apariţiei unui alt timp.

O lume nouă se naşte în faţa noastră, şi poate vom trăi clipa în care interviziunea va anunţa triumfal că a început Marea Revoluţie a Femeilor Islamului! Emanciparea lor, prin smulgerea ostentativă a niqab-ului şi ieşirea la lumină va adăuga brusc, hărmălaiei lumii actuale … un cor suplimentar de strigăte ale eliberării!

Sau îşi imaginează cineva că o revoluţie se face în tăcere?!

Rectificarea se impune la final: timpul s-a iuţit pentru că … s-a împuţit!

Next Serious Revolution…


Mă-ntrebam zilele trecute dacă MBA-ul ne asigură fericirea, dacă ne garantează drumul spre rai? Norocul nostru, zic, că adevărata cunoaştere nu se rezumă la educaţie – altfel, aveam de investit fiecare sume importante în privinţa mântuirii :-)!

În acest sens, cunoaşterea revelată are o prestanţă care se poate subînţelege din definiţie: nu se dă “la liber”… Am spune, în limbajul de azi: cartela e la Dumnezeu! Mai mult, Sfânta Scriptură – care păstrează Adevărul suprem, nu are nevoie de interpretări libere (şi cu atât mai puţin libertine)… singura libertate a omului dedicat cunoaşterii: să asculte cu atenţie mesajele care îi vin de la Dumnezeu.

Adevărata cunoaştere implică trăirea lăuntrică a Adevărului, iar mitul faustic explică tocmai limitarea competenţelor personale… Până ajung să ştiu totul, iaca: am nevoie de o nouă tinereţe, chiar şi numai pentru a trăi o presupusă fericire!

Nu există alternativă a bucuriei ...


Golden Boy...

Inimile faraonice ale conducătorilor politici se împietresc pe măsură ce desconsideră semnele trimise lor de Dumnezeu. Nici vaietul poporului şi nici sfaturile consilierilor nu sunt luate în seamă de aceia care încearcă să-şi scrijelească numele în cartea neamului pe care-l conduc…

...ceva mai târziu, în istorie!

Şi nici nu poate fi altfel: atunci când un conducător ascultă prea mult în dreapta sau în stânga – e catalogat drept slab şi şovăielnic. Iar poporul, atunci când se face auzit dincolo de graniţa stearpă a manifestaţiilor autorizate – se cheamă că “a făcut (o) revoluţie” … ori, ştim că până şi acestea sunt confiscate de liderii lor.

Darea de seamă a celor puternici – e numai în faţa lui Dumnezeu, nu poate fi altcum! Şi noi, cei slabi (dar mulţi :-)!) – şi cei puternici care ne conduc, suntem supuşii Domnului. Iar când spunem “supuşi” înţelegem că punem înaintea Lui libertatea noastră şi înaintăm pe cântarul Judecăţii Sale faptele noastre…


Citim pentru a afla, întrebăm pentru că ne interesează răspunsurile. Dorim să ostoim setea noastră de cunoaştere, să rezolvăm cât mai multe enigme pe care le găsim în noi sau în jurul nostru…

Nu de puţine ori, întrebările nasc alte întrebări: care ar trebui să ne fie atunci reacţia potrivită?

Putem fi trişti la finalul demersurilor noastre cognitive, care mai mereu sunt limitate de factorul timp…

Putem fi semi-(ne)mulţumiţi – sperând totuşi că noile întrebări vor fi poate mai profunde şi vor săpa mai adânc spre miezul cunoaşterii…

Sau, putem alege să fim recunoscători – pentru constituţia noastră imperfectă, ce face din cunoaştere un dialog colaborativ al generaţiilor!

« Previous Page — Next Page »