Filosofisme



Imaginati-va ca aveti in fata voastra un dulap. Un dulap inchis. Il puteti vedea pe dinafara si puteti spune despre el ca este din lemn natural, ca e furniruit, ca apartine unui anumit stil, ca se potriveste (sau nu) cu mobilierul din camera in care va aflati …

Descrierea, pentru cei mai multi – se opreste la suprafata lucrului cercetat. Insa exista oameni care nu se multumesc cu atat. Vor sa cunoasca amanunte de tot felul: masa dulapului, fibra lemnului, atelierul si echipa de mesteri care l-au lucrat, daca a fost transportat cu grija la locul lui, hainele care sunt depozitate in interior – daca sunt noi sau vechi, daca sunt ale lui sau ale ei sau ale copiilor, daca gospodina a uitat sa schimbe pliculetele anti-molii anul acesta …

Sunt altii, care dupa ce au cunoscut toate aceste lucruri, le pun in relatie unele cu altele si le compara cu realitatea altor dulapuri pe care le-au cercetat: astfel sunt eliminate defectele, sunt puse in valoare avantajele ergonomice, apar inventiile, are loc progresul uimitor si se schimba moda trecatoare …

Veti spune ca vorbesc despre designerii de mobila?

Dar daca ne-am imagina ca cei de mai sus sunt filosofii, care cerceteaza universul exterior si cel interior al omului? Cu tot ce tine de cunoastere, valori si fiintare – de acord? Lipseste ceva?

Aproape nimic, vom spune. Pentru ca filosofia, (si nu mai putin psihologia) cauta sa inteleaga omul, sa il cunoasca. (La fel vrea si marketingul 🙂 – filosofia afacerilor in economia de piata …)

Si totusi, exista un nivel superior, un alt unghi din care putem privi aceeasi realitate, care isi propune sa  oblojeasca sufletul nostru … bolnav! Bolnav de contradictia pe care numai religia o poate rezolva: suntem nemuritori cu sufletul si muritori cu trupul. Zbaterea care decurge de aici nu poate fi rezolvata numai prin cunoastere – unitatea contrariilor (materia insufletita)  are nevoie de tratament specific. Sufletul are nevoie de contactul direct cu Creatorul: aici cred ca avem diferenta principala dintre filosofie si religie!

Cunoasterea omului si a lumii, pe de-o parte. Vindecarea omului si mantuirea sufletului, pe de alta. Putem sa le combinam pe cele doua, fara a le confunda.

______________________

* concluzii pe marginea unei discutii de weekend cu Dl Ing Gheorghe Iovitoiu, caruia ii multumesc pentru … “provocare” 🙂!


Au fost momente cand am putut fi sinceri  cu noi insine…

Ipocritii sunt cei care una gandesc si alta spun (sau una fac si alta declara). De unde aceasta inclinare spre viata dubla? Cu ce masura putem defini raul pe care acest viciu il imprastie in lume? Se schimba  doar omul ipocrit dupa cum ii dicteaza interesul sau lumea in ansamblul ei devine mai rea prin lipsa de incredere generata de minciuna? Care e legatura dintre ipocrizie si criza – poate criza de identitate? Exista leac pentru ipocrizie? Se poate trai in afara sinelui adevarat? Cum sa ne purtam fata de ipocriti? Ce sa ne facem cu-atatia maestrii ai mondenitatii? …

Ma gandeam zilele trecute la securistii de ieri si la cei de azi: daca au ceva in comun sau le pot gasi firul rosu care sa-i lege, privindu-i din perspectivele istorice diferite ale dictaturii si democratiei. Cei de ieri, spuneau ca-si apara tara si in fond, trageau cu urechea la popor pentru stapanul care isi imagina ca ne poate controla gandurile. Cei de astazi spun ca sunt profesionisti, dar se ocupa prea mult cu gainarii politice. Si unii, si ceilalti nu au iesit din stadiul de sluga – iar asta, pentru ca au ales ca stapan banul – vorba lui Bob Dylan in albumul “Slow Train Coming”

Ipocrizia nu ar fi atat de rea, daca nu i-ar pune in contradictie pe oameni cu sinea lor. Pana intr-atata, incat acestia ajung sa uite cine sunt cu adevarat. Lumea deformata de ipocrizie este o lume lipsita de simtul realitatii, de bunul-simt. Ea devine o lume agresiva pentru cei care se incapataneaza sa traiasca in regimul monoton al adevarului, refuzand sa accepte duplicitatea identitara.

Intelegem fuga firilor sensibile, care se retrag din agresiva lume a mondenilor, care refuza discotecile si telenovelele, sau prima banca din biserica … le intelegem si nostalgia imaginarii unei lumi candva perfecte, cum ar fi Atlantida cea ascunsa in adancurile oceanului. Pentru ca acesti sensibili ramasi (sau ajunsi) la sinceritate si bun-simt stiu ca sub apa … nici râgâiala si nici pârtzurile nu pot trece neobservate! 

Iesirea din criza are ca etapa obligatorie mantuirea de fatarnicie. Trebuie sa ne intoarcem fata spre Atlandida, sa lepadam sensibilitatea care ne duce la izolare, si sa amendam pe cei care polueaza cu minciunile lor viata noastra cea de toate zilele.


Spuneam zilele trecute ca abuzul de imaginatie poate face rau – atat noua, cat si celor din jur.

Sa nuantam.

Atunci cand stam cu o foaie alba in fata, o imaginatie inspirata e singura care ne poate ajuta sa ne exprimam sinea. Asta, daca vrem sa fim “auctori” si nu “compilatori” ori “copisti” – dupa cum stim ca se numeau calugarii scriitori, unici responsabili cu intretinerea  facliei culturii inainte de inventarea tiparului.

Inspiratia imaginatiei de catre Cel Bun trebuie implorata zilnic prin rugaciune si meditatie. Pentru ca e atat de usor sa te lasi inspirat – de dragul umplerii foii albe, si de ganduri necurate. Suntem, din acest punct de vedere, intr-un fragil balans, expusi prin natura meseriei pe care am ales-o,  unui statut de culegator de fulgere: bune-rele,  ideile pe care le generam intr-una trebuie culese.

Ramane discutia deschisa – privind autocenzura … ca poate fi salvarea fiecarui artist de a lansa oficial numai acele opere care sunt reprezentative;  sau a promotorilor de a promova exclusiv adevaratele valori si,  nu in ultimul rand, a noastra, a publicului , de a inchide ochii si a trece mai departe atunci cand ceva nu ne place (puterea/dictatura telecomenzii) …

Uneori facem multe incercari iar alteori putem ajunge la Adevar si Frumos in mod direct. Inspiratia imaginatiei noastre e adevaratul cantar al pasilor pe care ii facem in viata, iar caderile ne sunt date pentru a ne ridica din nou … in genunchi!

Hampelmann … un fel de Clovn care se da da de ceasul mortii, la noi – Hopa-Mitica!

 


Daca imaginatia ne-am păstra-o fiecare pentru noi, am folosi-o pentru visare sau pentru a ne umple plictiseala timpului ramas liber cu plăsmuiri bine dozate … am trăi intr-o lume mai săracă, probabil.

Pentru ca nu avem tot ce ne dorim din ceea ce vedem ca este in jurul nostru, folosim imaginatia pentru a rodi lăstari fara struguri: vrejuri care ne sug energia fara a ne răsplati – consecinţă a lipsei unui efort real din partea noastra.

Intre mecanismele tainice ale mintii noastre cercetatoare si realitate exista – din pricina imaginatiei nestrunite -, o tendinta de siluire bolnavicioasa a realului de catre imaginar: de prea multe ori fortam realitatea sa intre in tiparele mintii noastre. Plăsmuim imagini ale unei lumi care exista numai in capul nostru, apoi ne supăram ca ea nu este … cu adevarat!

E timpul, in vremuri de criza ca acestea, sa ne aplecam mai temeinic asupra unor notiuni ca “evidenţă” si “certitudine”. Sau, cel puţin, să facem efortul de bun-simt de a nu le trece cu vederea … Oare evidenţa, cea care se vede cu ochiul liber, de la o posta, nu ne impiedică să o negăm? Oare certitudinea, pe care o descoperim prin efortul cunoasterii, nu ne va parea rău sa o negăm?

Dar vai! Evidenta – de la care ne-am astepta sa strige la noi, nu ne ia de mana sa ne treaca strada. Si in cazul ei, trebuie sa ne folosim de o intuitie corecta, de o conceptie sanatoasa asupra vietii in general. Imaginatia este care va sa zica un dar, doar daca e folosita cu măsură … bogată, dar nu bolnavă!

 


A fi indiferent, nepasator fata de cele ce se-ntampla in lumea din jur din care faci si tu parte – inseamna sa te retragi un pic, sa pari un pic distrat, iesit din jocul in care nu ai accepta mai mult decat un rol de umplutura.

In limbajul comun, indiferenta inseamna de fapt neimplicare.

Indiferenta ca mod de viata, ca filosofie – inseamna a socoti cu aceeasi moneda toate cate se-ntampla in jurul tau, inseamna sa pastrezi aceeasi distanta fata de toate celelalte.

In limbajul filosofilor, indiferenta presupune egalizarea distantei intre subiectul cunoscator si lucrurile cercetate. Adica, obiectivism.

De aceea, vom spune ca un filosof nu poate ramane indiferent, ci trebuie sa fie … “gleichgültig”, sa respecte aceeasi masura in judecarea lucrurilor din jur (toate au aceeasi valabilitate in ochii celui care cerceteaza).

Noi – oamenii de rand, ne rezervam luxul de a avea pareri, pe cand filosofii au obligatia de a construi pe convingeri!

 

 

« Previous PageNext Page »