Sa insisti pentru o majoritate care sa valideze un referendum – iar apoi sa construiesti un discurs de genul “NU VENITI LA VOT CA SA NU VALIDATI LOVITURA DE STAT!” … nu mi-ar fi trecut prin cap sa fie cu putinta!!!

Ma recunosc invins – in fata combinatiei mortale de imaginatie, curaj si mai ales, lipsa de retineri.

De-acum, totul a devenit permis in lupta pentru putere … si ma tem de-un singur lucru: suntem un popor care invata foarte repede, prin imitare.

Cei pe care Basescu ii zdrobeste astazi fluierand, vor aplica maine lectia invatata – iar drumul acesta nu ajunge la liniste.

Ne vom duce Duminica la stampilat buletinul de vot, insa momentul nu mai este unul despre Basescu ci a devenit unul in care vom afla adevarul despre constiinta civica a poporului roman.

E bine, la urma urmei – sa stim cum stam cu civismul -, iar pentru aceasta, suntem de acord ca nici cel mai reprezentativ esantion … nu ar fi fost suficient!


Cu aceste replici de mahala – am fi fost cica pregatiti sa spunem ca s-a ajuns la fundul sacului: adica nu a mai ramas nimic de adaugat, toate cuvintele rele s-au spus, replicile acide s-au dat …

Temerea noastra este insa ca acest prim sac – al cuvintelor urate – va fi urmat in curand de un altul, mai rau. Ne temem ca suntem doar in anticamera “mai raului”, ca am asistat la un simplu preludiu al unui viitor care se anunta mai sumbru. Un viitor al batailor de strada – pe care le-am intrevazut in februarie si care devin foarte probabile dupa Referendum, indiferent de rezultatul acestuia. Pentru ca in limbajul derbedeilor nu exista alta replica la injuratura decat … palma, pumnul, sutul sau paruiala. Vom escalada muntele rusinii, platind pentru libertatea pe care ne-am facut ca o intelegem.

29 Iulie bate la usa, iar de aceasta zi se leaga flasele noastre sperante de intrare in normalitate. Nu cred ca vom avea parte de liniste nici dupa aceasta data, pentru ca romanii s-au impartit in doua mari tabere “ANTI”: Anti-Basescu si Anti-USL.

Pentru ca nu mai suntem noi insine – nu mai vorbim de noi insine, vorbim despre noi prin raportarea negativa la … celalalt! EU NU SUNT CA ACELA – par sa tipe prin toti porii politicienii nostri, care ne-au corupt in devalmasie in aceasta paradigma. Suntem in parabola fariseului, din care lipseste – din pacate – vamesul …

Definindu-ne prin ceea ce nu suntem – am ajuns intr-o perfecta lipsa de identitate… Occidentul ne ia la misto cu un regretabil aer de superioritate, propriile noastre energii – necesare dezbaterilor profunde – sunt irosite pe subiecte aproape comice, minciuna a ajuns sa se sprijine solid pe jumatati de adevar …

Asadar: cui avem de multumit pentru aceasta performanta negativa?!

Pentru ca Raul are radacini, el poate si trebuie urmarit pana la izvor – depinde unde doriti sa il plasam: poate in fatalul biletel al lui Churchill? Ce sens ar fi avut insa acel biletel fara existenta unei paci prost incheiate, la sfarsitul primului razboi mondial? Si iarasi, cum sa se fi impartit corect lumea – fara razboaie?!

E pacat sa aruncam vina in carca unuia singur, dupa cum nici nu putem cere unei conjuncturi sa explice reactiile gresite ale contemporanilor.

De aceea, daca imi permiteti o incheiere pe aceasta tema – pe mine personal m-au durut ambele replici, pentru ca au fost date fara perdea, pe de-asupra capetelor noastre … :-(!


Incercam sa intelegem ca pe masura ce credinta noastra creste, ea se intareste pe sine si ne intareste si pe noi. O cultivam cu rugaciune si o primim ca pe un dar.

Nevoia de credinta inseamna numai partial nevoie de intelegere (“inteleg pentru ca am credinta”, sau – “fara credinta mi-e foarte greu sa inteleg ceva”).

Nevoia de credinta decurge mai degraba din nevoia de schimbare interioara, a firii omului. Nu pot ajunge la mine insumi, in adancul interioritatii mele, fara credinta: credinta ca pot (diferita de vointa ca trebuie) si credinta ca Dumnezeu vrea asta pentru mine (increderea de a ma lasa purtat de Voia Sa).

Prin cultivarea credintei, noi urmarim – constient (caci respectam un program), sa ne schimbam firea: adica sa ii (re)dam acea inclinatie naturala pe care toti o avem, spre Bine.

Ar trebui sa ne rugam, impreuna cu tatal copilului bolnav: “Ajuta-ma sa cred!” in loc de “Vreau sa pot face cutare lucru!”

Ar trebui sa ne dorim puterea ascultarii mai degraba decat abilitatea oratoriei.

Iar in final, daca in micimea noastra si din lipsa echilibrului nu reusim nicicum a sta drept, macar de ne-am inclina … spre Bine!


E o creatie a veacului al XVIII-lea european.

Monarhia absoluta fusese inlocuita in firescul evolutiei de catre monarhia constitutionala, dupa exemplul englez. Adica Regele impartea – de voie sau de nevoie – o parte (mai mica sau mai mare) a puterii sale, cu Parlamentul.

Erau insa si tari ceva mai ramase in urma. Acolo, in spiritul filosofiei veacului, conducatori precum Friedrich al II-lea al Prusiei au considerat de datoria lor ca trebuie sa se implice in schimbarea rapida si obligatorie a societatilor pe care le mostenisera.

Sa retinem acest aspect important: despotul luminat NU AVEA CUM sa apara in cadrul monarhiei parlamentare. Acolo, orice constructie monarhica avand parfum oriental s-ar fi izbit de opozitia  Starilor reprezentate, dornice sa aibe si ele un cuvant de spus in conducerea statului.

Despotul-luminat (Regele-filosof) si-a facut aparitia pe ruinele monarhiei absolutiste … necedand in fapt nimic din putere sau autoritate, dimpotriva! A preluat totul in mana sa, pentru ca el era “primul slujitor al Statului”, pentru ca el stia cel mai bine ceea ce era mai bine pentru supusii sai :-)!

…………

Recentele declaratii ale Presedintelui suspendat mi-au readus in memorie fragmente din studiul de odinioara … Nu poti spune “e greu cu coabitarea asta” sau “Constitutia actuala face din Presedintele care e nevoit sa coabiteze un slugoi“… decat, daca te recunosti, cinstit, un adept al Republicii Prezidentiale. Ceea ce Romania – deocamdata, nu e.

Poate nu ar fi rau sa-i intrebam pe romani daca vor Republica prezidentiala sau parlamentara. Sau, si mai bine – Monarhie?

 


Muzica e in noi – desi avem nevoie de urechi pentru a percepe vibratia sunetelor sau de glas si diferite instrumente cuprinse in armonia numita cantec … pentru a avea ce asculta!

Faptul ca astazi putem sapa in cutia cu amintiri muzicale – si regasi mici bijuterii pe care le credeam pierdute, e una din marile noastre placeri: iar o bucurie se cere impartasita, nu-i asa?

Cautand in muzica interioara fragmentul perfect, mi-am adus aminte cat de indragostit eram de o piesa sud-americana: nu-i pricepusem textul, nu-i stiam autorul, nu cunosteam interpretul … Am insa muzica vie inca in minte, si va marturisesc ca o port cu mine, de pe la inceputul anilor ’80!

Cum s-a intamplat?

Aveam obiceiul de a inregistra casete cu muzica de la bulgari (Radio Horizon) si le reascultam cu repetitie – pentru a-nvata texte, intonatii, acorduri, melodii … Intr-o seara am “pescuit” pe calea undelor o voce care interpreta un cantec sfasietor. Mi-a ramas intiparit insa numai ca melodie si, nefiind vorbitor de spaniola, am retinut doua cuvintele “mar vendras”.

Cu atata de putin – dar a fost suficient pentru a regasi – cu ce emotie! – melodia tineretii mele, despre care am aflat deja ca se numeste “Golondrina Presumida” (Compozitorul mexican, Tomas Mendez – este cel care a compus celebra “Cucurucucu Paloma” …)!

V-o ofer spre ascultare in interpretarea Lolei Bertran …