Ideile noastre caută să pătrundă în lumea din jur prin comunicare.

Căutăm contactul cu cei din jurul nostru pentru a-i molipsi cu ideile noastre, pentru a-i contamina. Forţa ideilor stă îndeosebi în adevărul lor dar nu mai puţin în hotărârea noastră… Am reţinut, din zilele profesoratului – acei copii care ştiau lecţia, o învăţaseră, dar nu aveau vlagă şi păreau pierduţi, necuprinşi de adevărul pe care trebuiau să-l comunice… Dincolo de a spune lecţia, noi trebuie să comunicăm, să transmitem faptul că am învăţat lecţia!

Legătura strânsă între idei şi felul în care ele sunt transmise, rezultă şi din analiza sensului (scopului) comunicării: pentru ce vrem să transmitem o idee cuiva?

Bunăoară, există idei care sunt comunicate … de dragul ideilor. Suntem gata să ne certăm cu ceilalţi, să intrăm uneori în conflicte de anvergură pentru a impune o anumită idee în faţa alteia. În situaţii de acest tip, dialogul este de multe ori al surzilor – fiecare vorbeşte „în legea lui” şi nimeni nu pleacă îmbogăţit acasă.

Alte idei sunt comunicate … de dragul nostru. Prea des se întâmplă să ne ţinem partea (cu orice preţ), pentru a nu fi răniţi (în orgoliu). În situaţia aceasta dialogul are nuanţe de discurs…

Ideile pot fi comunicate şi … de dragul celuilalt. Adică au scopul (declarat) de a face bine celuilalt: sunt oferite sfaturi, soluţii, sau măcar un pic de alinare. De cele mai multe ori însă, aici intervine susceptibilitatea: oare respectivul chiar îmi vrea binele? Aşa suntem învăţaţi de cele trei maimuţe înţelepte să ne raportăm la rău – să nu-l vedem, să nu-l auzim, să nu-l descriem verbal, dacă vrem  să cunoaştem traiul fericit până la adânci bătrâneţi!

Propagarea ideilor se face prin însămânţarea lor în conştiinţe, iar contaminarea de care am vorbit înseamnă nu numai deschiderea de a prelua, cât mai ales asumarea activă şi transmiterea mai departe a mesajului primit! Naşterea unui curent de opinie care la un moment dat pare de la sine înţeles, nu e altceva decât crearea unei stări de spirit la nivelul unei întregi generaţii… E mult, e puţin?

Maimuţele înţelepte


Title page of Timpul newspaper

E timpul pentru investiţii în media...

Despre discursul lui Dan Puric vom spune că îndeamnă la ascultare faţă de Legea strămoşească, fiindcă actuala lege pare a nu funcţiona …

Legile actuale, spune Domnul Puric, au stricat societatea dând nas coruptibilităţii din oameni – de aceea, salvarea poate veni numai redescoperind valorile îngropate, prăfuite, supuse uitării forţate … Aceste valori sunt precum jarul care mocneşte sub stratul de cenuşă – profund latente, vii şi indestructibile: pe scurt, ortodoxia şi folclorul nostru românesc.

Sigur, acest drum pe care ni-l propune Domnul Puric implică un efort de cunoaştere, de studiu, de stat-de-vorbă şi uneori (aparent) de pierdut timpul în discuţii cu bătrâni care (poate) se exprimă mai greu sau în meditaţii şi în rugăciune: dar ce câştig real îţi oferă aceste “săpături” în fiinţa neamului: ancora pentru o mare în furtună!

Mai simplu spus, Domnul Dan Puric ne invită să ne pierdem timpul pentru a ne (re)câştiga fiinţa naţională!

Nu-i puţin lucru că Robert Turcescu a hotărât trecerea la postul B1 prin acest mesaj – Contează CE spunem, mai mult decât UNDE spunem… Uneori funcţionează, dar niciodată de unul singur, Robert! Politica postului trebuie să fie una închegată pentru a observa o creştere a audienţei generale – mai pe scurt, e timpul unor investiţii în programe de calitate.


Iubirea este o valoare centrală a creştinismului. Iubirea aproapelui, practicată şi nu declarată, cea care se traduce cu „deschidere către celălalt”: către problemele sau către bucuriile lui, spre descoperirea celuilalt în noi înşine – esenţa umanităţii.

Pentru Sf. Pavel, există o înţelegere (catalogare)  a oamenilor în funcţie de acceptarea acestei voalori. De pildă, sunt semeni ai noştri „plini de iubire” – adică împliniţi în relaţia cu ceilalţi; şi dimpotrivă cei singuri (însinguraţi), lipsiţi de sens pentru că sunt „goi de iubire”…

Iubirea înseamnă trăire sufletească intensă – iar sufletul ne modelează existenţa, astfel:

  1. prin cunoaştere (descoperim binele din noi numai atunci când îl practicăm în raport cu celălalt. Binele „pentru mine” înseamnă egoism, egoismul ca formă barbară a binelui);
  2. prin educaţie (acceptăm critica din partea celuilalt, fără să o percepem ca pe un atac la starea noastră de aşa-zisă perfecţiune. Reluarea sau continuarea antrenamentelor nu numai în faţa oglinzii deformate de uşurinţa cu care ne acceptăm slăbiciunile, ci în faţa intransigenţei celuilalt – care vede paiul din ochii noştri mai abitir decât bârna din ochiul său!);
  3. prin purificare (expunem partea noastră bună, fragilitatea noastră, faţa noastră zâmbitoare celuilalt. Ne asumăm un risc al moliciunii care poate fi taxată drept slăbiciune în schimbul durităţii care se exprimă invariabil, monoton.)

Blogul nostru are începând de luna aceasta un nou subiect: descoperirea treptată, de către un tânăr student al cărui anonimat deocamdată am hotărât să îl păstrăm, a capitalei Bavariei – frumosul şi liniştitul oraş München…

În prima lui scrisoare, studentul se arată impresionat oarecum plăcut de ordinea din jur şi ceva mai puţin plăcut – de arta birocraţiei dusă la extrem de unii funcţionari…

Căutând sensul regulilor respectate de nemţi cu o străşnicie care i-a definit ca popor supus şi ascultător, tânărul nostru cu autentic spirit latin se găseşte pe sine foarte diferit şi o lecuţă străin de locul unde a nimerit pentru desăvârşirea studiului!

Însă e abia la începutul perioadei şi e în mijlocul vâltorii unui oraş cuprins de febra OKTOBERFEST-ului… Poate vom avea ocazia să publicăm şi ceva poze de pe Wies’l!

Să-i dăm cuvântul…

“La insistenţele lui Călin, m-am hotărât să deschid ciclul “scrisori din Munchen” cu o prima relatare a impresiilor pe care acest oraş mi le-a facut.

Pentru inceput, orasul in sine mi-a placut, si inca imi mai place, foarte mult din mai multe puncte de vedere: organizarea care tinde periculos de mult spre perfectiune (am observat pana si indicatoare pentru biciclisti cu timpul estimat pana la destinatie), dar mai ales senzatia de siguranta pe care o ai cand colinzi strazile bavareze, datorata si faptului unei densitati de politisti pe metru patrat impresionanta.

Pe de alta parte, am avut ocazia zilele acestea sa cunosc un alt aspect al orasului, cred si al tarii, si anume prezenta unui spirit birocratic foarte accentuat. Ce inteleg prin acest “spirit birocratic”: in primul rand impunerea unor regului in mare parte lipsite de o utilitate practica si implicit de sens. Un exemplu concret: am fost astazi de dimineata la biblioteca centrala din Munchen ca sa ma inscriu si am aflat ca o asemenea inscriere in cazul meu (a unui cetatean strain) se poate face doar pe baza unui certificat de la primarie, cum ca eu locuiesc la Munchen. Intamplator aveam la mine contractul de inchiriere a camerei unde o sa-mi petrec, foarte probabil, buna parte din studentie, deoarece imi era necesar pentru abonamentul la metrou. Aratandu-i-l, doamna de la biblioteca mi-a explicat foarte calm, ca nu este suficient contractul si ca trebuie sa ma duc sa-mi procur acea fabuloasa hartie! Resemnat, m-am deplasat pana la primarie. Ceea ce nu inteleg este, de ce pentru doamna de la biblioteca nu a fost suficient contractul chiriei iar domnisoara de la primarie l-a considerat inutil, crezandu-ma pe cuvant ca locuiesc la Munchen in strada Am Herrgottseck numarul […]

Cam atata pentru inceput, pentru faza de acomodare”…

Va pup pe toti de aici din Munchen,  (sper ca la Bucuresti sa nu fie deja atmosfera de iarna)…”



De când am introdus în fondul vocabularului cuvântul „maleolă” – mi se întâmplă tot felul de glume lingvistice (numai împreună cu prietenii – şi numai în timpul liber, să trăiţi! :-)). Aşa de pildă expresia, atunci când vremurile sunt ploiase: „Simt cum se strâng norii în jurul gleznei mele!”…

Multe am avut şi încă mai am de învăţat despre bioritm, despre zodiile diferitelor neamuri sau alte influenţe astrale – dar dintre toate, povestea meteosensibilităţii şi a vârstei cred că se acordează cel mai bine cu actuala conjunctură!  Avem fiecare punctul nostru sensibil – care se constituie la vreme de slăbiciune în poartă de intrare a problemelor lumii în interiorul cetăţii fiecăruia dintre noi! Nu este întâmplător că în vremurile homerice, calul troian propus de Odiseu şi celebrul călcâi al lui Ahile coexistă … fără legătură cauzală explicită – dar slujind aceluiaşi interes: a explica mecanismul slăbiciunii omeneşti! Credulitatea în primul caz şi prea-multa-încredere în forţele proprii, în cel de-al doilea…

Ce cale să alegem, mai degrabă: cultivarea sensibilităţii până înspre nevroză sau bătătorirea ei până la nesimţire? Nici una din cele două extreme nu pare a fi soluţia optimă, deşi găsim fără a căuta prea mult în jurul nostru atât nesimţiţi, cât şi plângăcioşi…

Mai degrabă, să ne propunem cultivarea constantă a sensibilităţii – fără a ne lăsa să devenim victime ale răutăţilor celorlalţi. Reformulând tema meditaţiei din acestă săptămână: cum devenim (sau rămânem) simţitori şi sensibili, fără a ne expune slăbiciunile? Cum trăim sensibilităţile noastre într-ascuns, fără a le clama în mod explicit?

Răspunsul poate fi căutat dincolo de nori, în misiunea pe care fiecare trebuie să o descopere pentru sine. Sensibilitatea ar trebui să ne ajute să ne simţim slăbiciunea, atunci când ea apare. Şi, ar trebui să multiplice în noi puterea de a ne opune slăbiciunilor! Sensibilitatea trebuie cultivată câtă vreme ne dezvoltă agilitatea şi ne ajută în abilitatea de a descoperi treptat forma proprie a existenţei noastre…