Prepper (noun): An individual or group that prepares or makes preparations in advance of, or prior to, any change in normal circumstances or lifestyle without significant reliance on other persons (i.e., being self-reliant), or without substantial assistance from outside resources (govt., etc.) in order to minimize the effects of that change on their current lifestyle. 

… adica oameni care se pregatesc de zor pentru ca vad schimbarile venind peste ei!

In functie de sensibilitatea fiecaruia, unii sunt motivati de amenintarile teroriste, altii de dezastre naturale sau perspectiva unor cataclisme ecologice, altii de viziuni anarhiste in evolutia societatii …

Ce ii face sa se pregateasca, (in englezo-romana sa se “prepare”) – adica sa se adapteze mental la ziua de maine inainte ca aceasta sa le fi batut propriu-zis la usa? De unde lipsa de incredere ca statele vor inventa  in continuare solutii pentru o evolutie istorica “normala”?

Pana sa ne punem asemenea intrebari, nu pot sa nu ma gandesc la autarhia satelor romanesti, unde oamenii locului se descurca greu dar frumos, respectand traditia si obiceiurile. Intr-un anume fel, taranul roman a fost  “prepper” de cand se stie, in sensul ca s-a asteptat mereu la ceea ce e mai rau.

Insa dincolo de raul care l-ar putea vizita oricand, exista la taranul roman un optimism nobil – care tine de credinta lui in Dumnezeu. Intelepciunea lui? De a lasa soarta sa in mainile Creatorului, si odata cu aceasta – toate grijile zilei de maine!

Pentru cei care doriti sa cunoasteti mai multe despre noua moda americana va recomand o vizita aici: http://www.prepper.org/

 


Omul creste (se dezvolta) precum o planta – care are nevoie nu numai de soare, apa si minerale din pamant -, ci indeosebi avand toate acestea, de proptele (araci, uluci, pari sau stalpi de sustinere). Altfel, cresterea sa ar ramane una chinuita. Imaginati-va plantele agatatoare tarandu-se pe jos, pe pamant, orbecaind dupa un ciot de care sa se prinda pentru a-si expune rostul luminii soarelui …

In Apostolul  Sfintei Duminici de astazi, Sfantul Pavel distinge limpede, atat pentru galatenii de acum doua milenii cat si pentru noi ce de astazi, intre cele doua “proptele” care ne indrepteaza pe noi oamenii, adica ne ofera sansa de a ne ridica de la pamant: 1. Faptele Legii (deci nu Legea ca atare, ci ascultarea fata de aceasta) si 2. Credinta in Hristos Isus (puterea divina pe care o primim si o crestem in noi).

Ne spune Sfantul Pavel ca faptele Legii nu sunt suficiente. Sunt necesare – adica e bine, cand facem binele si este rau cand facem raul -, dar nu sunt suficiente pentru indreptarea noastra: adica, pentru inaltarea noastra de la pamant, din starea de taratoare, spre inaltimea Crucii lui Hristos!

Pentru aceasta, este o datorie a noastra sa incercam a intelege profund, prin simturi si ratiune de-o potriva, sacrificiul din iubire de oameni si jertfa pe Altar a Mielului: iata o propunere spre o verticalitate de alt tip – nu ingamfata, ci smerita, pe care Biserica crestina ne-o propune astazi (ca si ieri) prin glasul Apostolului Neamurilor.


– Cum veghem asupra noastră?

– Observând atent ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi, în acelaşi timp, ascultând atent ceea ce ne dictează conştiinţa!

– Aceasta nu seamănă a nehotărâre?

– Nu. Căci o conştiinţă în flăcări, în zbatere pendulară între Bine şi rău – este o conştiinţă vie! Abia resemnarea în faţa marii lupte căreia îi suntem predestinaţi – abia aceea înseamnă moarte sufletească…

– Cum lucrează cel rău?

– Lucrează cu slăbiciunile noastre, însă ce avem de făcut este să ne ascultăm cu atenţie conştiinţa, pentru a nu rătăci pe drum. Simţurile par a fi mai expuse, un soi de avangardă aflată sub stare de asediu…

– Cum ne ajută Cel Bun?

– Starea de îndoială a cugetului nostru e o stare de har: Spiritul Sfânt colaborează cu omul, îndoindu-i certitudinile şi întărindu-i credinţa!

"Cel fără de păcat între voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei."(Ioan, 8, v7)


Am citit azi dimineaţă despre credinţă: că s-au dat atâtea definiţii, încât ar trebui să ne recunoaştem înfrânţi – adică, să nu mai căutăm a defini indefinibilul! Ca şi cum orice definiţie trebuie să conţină un raţionament – doar că iraţionalul nu poate fi abordat cu tehnici raţionale.

Pe de altă parte, a spune despre credinţă că scapă puterii minţii noastre, că nu poate fi închisă în definiţii – e un mod de a recunoaşte, smerit sau nevoit, propria noastră limitare.

Spunea cartea, mai departe un citat: credinţa este efectul acelui minut de luminoasă speranţă care se adaugă unei zile pline de îndoieli…

Pe bună dreptate, îmi spun – şi e de-ajuns să privesc în jurul meu nebănuitele surprize ale iernii: afară sunt minus 15 grade, totul îngheţat bocnă, iar în garajul întunecat, într-un spaţiu înghesuit şi afumată de Eurodieselul 4 – zilnic, la plecare şi sosire … o plantă numită “bugenvilea”, a explodat în zâmbet anticipativ de primăvară! Priviţi şi voi:

Condiţii vitrege ...

Flori în garaj, iarna.


Gânditorul de la Hamangia

Raţiunea poate multe de una singură: îşi pune probleme, şi le ridică singură la fileu, îşi centrează mingi în careu şi pe urmă dă tot ea cu capul … dar, această  nelinişte de care se lasă cuprinsă şi măcinată, care în acelaşi timp pare a-i da vioiciune şi neastâmpăr – nu poate comanda şi nici convinge în vreun fel sufletul să se liniştească…

Felul intim de a fi al sufletului, natura ideală către care acesta tinde – este pacea.

Ce rezultă?

Nevoia de adaptare a metodelor la obiectivul asumat: nu ajungem la pacea sufletului dacă ne cultivăm curiozitatea şi nici nu atingem performanţe intelectuale deosebite dacă ne odihnim raţiunea…

Yoga - asană

Poate fi meditaţia o cale de mijloc?

Şi iarăşi … meditaţia singură, fără fapte bune – e lipsită de conţinut, orice poziţii (im)posibile am reuşi să construim din trupul nostru!

Sau, altfel spus … dacă starea meditativă a raţiunii aduce în ajutorul practicantului voinţa de a privi lucrurile aşa cum sunt: imperfecte – atunci orice meditaţie presupune o căinţă prealabilă. Şi o rugăciune, pentru iertarea păcatelor: atât a celor rele pe care le-am făcut, cât şi a celor bune pe care nu am ştiut sau nu am putut, am uitat sau nu am vrut să le fac – semenilor mei şi prin aceasta, mie. Meditaţia ne poate aduce aminte că ne rugăm prea puţin…

Papa Pius XII (1939 - 1958)