Insomnii



Cică erau odată trei oameni, care nu aveau legătură unul cu celălalt – altceva decât contemporaneitatea. Adică împărţeau împreună anotimpurile şi atât. Căci timpul îl socotea fiecare, pentru sine, după natura caracterului lor şi a faptelor săvârşite, după cum urmează:

1. Primul, nu făcuse mare lucru în viaţa lui, nu “legase” nimic. Trăia modest, vorbea modest, avea o filosofie “călduţă”. Nu ştia a doua limbă străină şi nici nu citise literatură universală. Modest de sărac…

2. Al doilea, putea fi descris ca un Geniu al Răului – constructor de Imperii, i se legase în viaţă tot, ca într-un pact mefistofelic. Ştia multe, învârtea multe, dar cultiva  slăbiciunea umană şi construia nesăţios mai departe exploatând vicii şi îndreptându-se spre Iadul veşnic…

3. Al treilea era un om bun, muncitor şi ridicat pe forţele lui proprii din anonimat. Nu căutase el să fugă de anonimat dar lumina din ochii celorlalţi îi făcuse vizibilă prezenţa. Lumina era uneori caldă, recunoscătoare – alteori albastră, rece-invidioasă…, dar era lumină şi omul era expus cu plăcere ei.

Fiecare din cei trei a fost adus de către povestitor la o confruntare cu virtutea smereniei.

Şi iată ce am aflat:

1. Primul s-ar fi smerit pleonastic. Viaţa modestă  şi purtată în sărăcie are nevoie de curăţenie şi rugăciune. Dar smerenia nu e uşor de chemat la masa săracului!

2. Al doilea nu s-a prezentat nici el la confruntare. Ce să caute acolo? El îşi era suficient sieşi, nu avea de împărţit gloria cu nimeni altcineva – prin urmare nu avea cui să mulţumească, în faţa cui să se încline. Dar de unde atunci această foame a sufletului care nu putea fi astâmpărată? Omul Rău expus gloriei – se împăunează şi caută spre oglindă nu spre Cer.

3. Al treilea a venit cu plăcere la întâlnirea cu virtutea smereniei. Omul Bun expus gloriei – foloseşte smerenia ca pe o armă a recunoştinţei. Ce am primit – îşi spune -, este un dar de la Cineva mai presus de mine.

PS – O altă povestire cu tâlc, din care rezultă că şi săracul dacă se laudă cu sărăcia lui – are nevoie de smerenie pentru a vedea pe Dumnezeu – găsiţi aici: http://smerenia.wordpress.com/2007/02/13/smerenie/


Întrebarea despre repere morale nu e nouă.

În vremuri de criză revine în actualitate – de nici nu ştii: e criză pentru că nu avem moralitate sau nu mai e loc de moralitate în vreme de criză…

Să-l ascultăm pe Epictet (sec. I d.Hr.) răspunzând întrebării „Cine este un STOIC?”: „Arătaţi-mi (pe) unul care este bolnav dar fericit; care este în primejdie dar fericit; care este alungat dar fericit; care este defăimat dar fericit.”

Să înţelegem de aici pentru a alege corect modelele:

  1. importanţa atitudinii constante;
  2. relevanţa zâmbetului – atitudinea corecta care naste fapte corecte;
  3. puterea de a trece peste momente grele.

Nici ecoul hohotului de râs, hăhăiala care se întoarce împotriva celui şi nu înapoi la cel care se amuză (vai, pe seama noastră!);

Nici încruntarea fără adresă, seriozitatea jucată de dragul alegătorului aşezat pe canapea în faţa televizorului (că aşa-i place să ne vadă – serioşi, doar e criză, nu?);

Ci mult mai degrabă ZÂMBETUL, singurul care stabileşte un raport corect între interior (sine) şi exterior (lume): căci pacea, liniştea şi armonia (con)duc spre ÎMPĂCARE a noastră cu lumea.

P.S. Rămâne să înţelegem de ce Tudor Chirilă şi nu Neagu Djuvara, de exemplu. Poate o mare provocare la adresa tinerilor… http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html


(Raspuns la articolul dlui Adrian Cioroianu intitulat “Cea mai mare greseala a lui Barack Obama”; publicat  in Dilema Veche – nr 302, an VI, p 2; pentru referinta vezi textul Domnului Profesor Cioroianu:  http://geopolitikon.wordpress.com/2009/11/13/13nov2009-barack-obama-si-zidul-berlinului-update/

Aparent fără motiv, în viaţă ni se întâmplă uneori lucruri înainte ca noi să fim pregătiţi pentru ele.

Mă refer la acele provocări ale vieţii, pe care ne simţim obligaţi să le acceptăm indiferent de consecinţe, în minte cu dominanta întrebare: „Oare mă voi reîntâlni vreodată cu această şansă?” sau muzical reformulat „It’s now or never…” (vezi celebra melodie a lui Elvis – în care acesta se tânguie că „mâine va fi prea târziu”, asigurându-şi iubita de pe o poziţie dominantă că dragostea lui nu are timp de aşteptat!).

Este pe de altă parte foarte adevărat că numai o dată în viaţă se pot întâmpla anumite lucruri. Iar cifra rotundă a 20 de ani de la căderea zidului berlinez este doar unul din multele evenimente irepetabile. De fapt, dacă privim din perspectiva lui Heraclit (că nu putem face baie de două ori în apa aceluiaşi râu) – vom exagera considerând istoria un lung şir de întâmplări şi fenomene irepetabile.

Că Preşedintele Barack Obama ar fi făcut însă cea mai mare greşeală tratând „uşor cu spatele”, ca pe un simplu fapt divers planetarul eveniment al săptămânii trecute … şi nu a prioritizat, poziţionând mai sus pe lista lui de „manadatory to do’s” prezenţa la BERLIN, asta este mai degrabă o afirmaţie uşor forţată – şi mă grăbesc să explic de ce nu sunt de acord cu ea:

  1. B.O. a fost prezent la BERLIN! Chiar dacă nu fizic, a ţinut un discurs care a fost proiectat pe plasmele gigant amplasate în faţa porţii Brandenburg.Obama la Berlin
  2. Discursul de pe plasmele electronice a fost precedat de o introducere a Doamnei Hillary Clinton – cea care l-a introdus pe Preşedinte cu mult respect şi consideraţie: „Şi acum, vă rog să îmi permiteţi să dau cuvântul unui om care reprezintă el însuşi un simbol pentru căderea barierelor/zidurilor existente în noi – Domnul Preşedinte Barack Obama”.
  3. Discursul (pre)înregistrat în Biroul de la Casa Albă a fost aplaudat de participanţi, ceea ce mă face să cred că nu l-au perceput chiar ca pe o jignire.

Ce rămâne să înţelegem despre neprezentarea lui B.O. la apelul Angelei Merckel  ar fi, din alte perspective:

  1. importanţa benefică a unui „număr doi” activ şi credibil, jucător „în echipă” (team-player-ul Hillary);
  2. care ar fi frecvenţa optimă de vizitare a unei ţări/oraş din partea Preşedintelui SUA (dacă a fost în 2008, în calitate de candidat – le va fi vorbit oare câte ceva despre libertate şi democraţie berlinezilor? Ar trebui reluat un pic discursul de atunci – just for the record);
  3. B.O. este el însuşi un dărâmător de ziduri – va fi avut poate motive de bun simţ să lase pe altul să puncteze asupra acestui lucru (în plus, Hillary a mai subliniat ceva interesant despre zidurile interioare: nici în Germania, alegerea unei femei-cancelar nu părea verosimil pe vremea construcţiei zidului berlinez…)

Aşa cum spune Domnul Profesor Adrian Cioroianu, unii din noi putem rămâne şi după sărbătoarea aniversară a căderii zidului cu întrebarea (care se potrivea mai degrabă bunicilor noştri!): „Cât le pasă americanilor de noi, cei din Estul Europei?”… sau, cine mai ştie, putem inventa un eveniment care să facă din Bucureşti centrul mediatic al Lumii pentru o zi (Atenţie,la Summitul NATO din Aprilie 2008 „reţeta” nu a fost a noastră – am plătit numai o franciză, fiind gazde… şi atât!)

Închei cu salutări distinse şi cu exprimarea convingerii că Preşedintele Barack Obama este mai degrabă înaintea decât în urma timpului nostru – sau altfel spus: să nu-l grăbim, mai are timp în acest mandat (sau în cel viitor?) de o fugă până la Berlin. Iar dacă ne mişcăm „mai cu talent”, poate va poposi între două avioane şi pe malurile minunatei noastre Dâmboviţe! Care ar fi agenda discuţiilor?

afis dominoPentru advertiseri (si nu numai) – traducerea sloganului ar suna cam asa: (RE)SCRIE ISTORIA CU EFECTUL DOMINOULUI! Insa apelul la arta militanta se poate verifica si in imaginile de mai jos, care vorbesc … “de la sine”:


Dupa ce in batalia din 2004 au “arestat” Dreptatea si Adevarul, pentru ca probabil erau pe primele locuri in preferintele electoratului chestionat in focus-grupuri… pentru ca apoi sa reuseasca imposibilul: sa desparta Dreptatea de Adevar (prin spargerea aliantei DA), … acum a venit, firesc, randul bunului simt sa fie tarat in mocirla bataliei politice. Interesant cum in comunicarea catre masse, politicianul roman face apel la valori cu punctaj mare in focus-grupuri. Asta inseamna ca retetarul doctorului in advertising si drumul spre farmacia solutiilor de marketing si-au dovedit eficienta. Numai ca legea in marketing pune pe primul plan produsul – in cazul de fata calitatea umana a politicianului-candidat… (un produs care insala asteptarile consumatorului are sanse mari sa fie eliminat de competitie).
Bunul simt al ascultarii smerite … sa nu se supere cumva pe certurile noastre marunte si sa emigreze definitiv intr-o buna zi!

Sa ma explic…

Faptul că politicienii se iau după rezultatele focus-grupurilor nu e ceva nou. În esenţă – asta se poate traduce brutal astfel: „să le dăm alegătorilor ceea ce vor să audă”. De ce ar avea nevoie să facă asta? Pentru că, în mod fascinant, dacă oamenii aud ceea ce vor să audă … se liniştesc, capătă un soi de încredere în puterea lor de „corp social”, sau chiar mai mult: se entuziasmează pentru câte o idee, devenind „corp social” în jurul ei. Li se pare că ceea ce au auzit – există deja, li se pare că ceea ce au înţeles – ştiu deja, li se pare că ceea ce vor – merită să aibe deja!

Faptul că politicienii adună grupuri reprezentative şi se „focusează” pe răspunsurile acestora  (sau faptul de a  face la sfârşitul exerciţiului o medie şi a inventa mesaje simple, pe înţelesul celor mulţi) …  nu e în sine un ceva rău.

Abia când începe bătaia pe bunul simţ – şi asta, pentru că nu găseşti uşor un sinonim la bunul simţ iar bunul simţ este primul în sondaje: atunci suntem nevoiţi să tragem un semnal de alarmă de tip anglo-saxon: „Hey guys, you’re (going) a little too far!” Ceea ce în context înseamnă că vă cam depărtaţi de realitate…

Atitudinea politicianului faţă de alegător trebuie să fie de ascultare, însă nu o ascultare de tip „ping-pong ţăcănit” (Na de-aici ce ai vrut să auzi!) ci o ascultare de tipul Părintelui faţă de Copiii Săi. O ascultare din care alegătorul să simtă sudoarea muncii şi a veghei neobosite şi neplictisite, a suferinţei pentru propriile neputinţe şi a părerii de rău faţă de propriile limitări… în acelaşi timp, garanţia că nu se va despărţi niciodată de ei, iar suferinţa va fi comună – la fel şi bucuria unor victorii!

Cuvântul ascultării nu vine însă de la oameni, ci îl primim de la Dumnezeu – şi lucrează selectiv: în cei ce cred cu adevărat. Dacă primul drum al noului Preşedinte va fi la Patriarhie şi nu la Servicii – înseamnă că ne vom fi dorit o schimbare profundă (si nu numai de… consilieri!).


… bai, nene! Ma terorizeaza cu felul in care isi domina invitatii in platou! Ii pune la punct, le da si le ia cuvantul, le masoara timpul, ii opreste in mijlocul unei idei pentru a face loc unui calup de publicitate, dar mai ales… o tine pe-a lui: “ce va fi daca?” sau “cine va ceda primul?”

Nimeni nu spune ca politicienii invitati sau autoinvitati nu au interese – ei  “lucreaza la imaginea lor”, deci nu trebuie protejati in vreun fel. Probabil ca nu o scoti la capat cu blandetea inteleapta a analistului vizionar, cu atat mai putin ajuta in relatia jurnalist-politician o atitudine servila gen “nu-i asa ca…?” sau “va rog, domnule cutare, spuneati ca…”!

In schimb, mi-as dori ca gazda emisiunii sa-l faca pe politician sa spuna adevarul. Nu acela pe care el il stie dinainte, ci acela pe care il stie invitatul…

Mi-a atras atentia o expresie: SUNTEM IN PRECAMPANIE ELECTORALA… si ma gandesc: daca in “precampanie” ne perpelesc astia asa, cam ce “spectacol” ne vor oferi atunci cand batalia va incepe, oficial?

Minune a tehnicii, telecomanda sta pregatita – fara prea multe alternative, caci un meci ca al Unirii Urziceni la Glasgow e cel mult o data pe sezon! Felicitari, Dan Petrescu & Co.!

« Previous PageNext Page »