… va duce la dispariţia acestuia (de pe scena politică), după ce Marele Căpitan îşi va încheia cel de-al doilea mandat.

Ne bazăm afirmaţia pe demonstraţia lui V. Gordon Childe (“Făurirea civilizaţiei”, Ed. Ştiinţifică, 1966, p. 44): “Atât omul, cât şi mamutul erau la fel de bine adaptaţi mediului glaciar. Şi unul şi celălalt prosperau şi se înmulţeau din abundenţă în acel climat specific. Dar soarta lor ulterioară e deosebită. La sfârşitul epocii glaciare, mamutul nu mai supravieţuia, pe când omul continua să trăiască. Adaptarea mamutului la anumite condiţii determinate era în oarecare măsură prea perfectă: el era superspecializat.”

… adică: dom’ Boc s-a-nvăţat într-atâta pe sine să fie porta-vocea lui Băse, fără filtru propriu, căutând necondiţionat să prezinte demonstraţii ale ideilor şi iniţiativelor modelului său – încât, atunci când va rămâne singur … întrebarea “încotro acum?” îl va izola fatal, spre cel mult scrierea memoriilor, în liniştea din afara vâltorii politice. Iar dacă memoriile lui Boc sau ale altor B-işti vor fi scrise la DNA sau cum se va fi numind organul de represiune al noilor conducători de atunci, sperăm să trăim şi vom vedea…

Dar oare asta nu e valabil şi pentru noi, ceilalţi? Nu ne-am specializat fiecare începând cu Decembrie 2004, într-o raportare tot mai îndârjită PRO sau CONTRA “B”-ului din capul statului?

Priviţi politica limitată de tip “ANTI-B” … pe care o regăsim zilele acestea din plin în coaliţii împotriva naturii gen PNL-PC-PSD … nu înseamnă asta de fapt punerea la conservă a propriului efort de afirmare a identităţii?!

Ponta şi Antonescu ne asigură că nu. Ci, că animalul PD-ist s-a făcut atât de mare, încât nu poate fi dărâmat decât printr-o “monstruoasă coaliţie”, ca-n 1866… OK, dar atunci măcar de ne-ar aduce un Hohenzollern!


Aparent, s-au ocupat toate albiile spălătoreselor de rufe murdare din politica românească… Nu mai avem nici o covată, nici o copaie sau lighean – şi de aceea, ne trezim că neînţelegerile democraţiei nesfârşitei tranziţii de la noi ne sunt teleportate tocmai în Consiliul Europei!

În loc să vorbim unii cu ceilalţi şi să căutăm soluţii de compromis, îmi pare că vorbim fiecare pentru el însuşi … condiţie preliminară surzeniei depline.

Celor care au inventat – nu demult! – Alianţa D.A.: “Dreptate şi Adevăr”, le reamintim că vocea raţiunii trebuie să treacă prin filtrul inimii pentru a se face auzită!

Adresându-se inimii, cugetul nostru caută să o îmbuneze – dar rezultatul e multiplu: se face pe sine însuşi mai bun! Iar gura noastră – rosteşte cu înţelepciune numai atunci când devine prelungirea firească a unei raţiuni purificate prin filtrul inimii!

Căci atunci când raţiunea se adresează ei înşişi, de obicei sfârşeşte luînd-o razna: fie se laudă (minţindu-se că ar fi stăpâna adevărului), fie se-ndoaie (neaflând certitudini), fie se ceartă (intrând în contraziceri cu alte raţiuni la fel de autonome ca şi ea)…

Abia atunci când raţiunea nu se mai adresează ei înşişi, ci propriei inimi – abia atunci, raţiunea poate spera să parcurgă lungul drum până la inima celuilalt. Iar gura, în afară de a povesti despre sensurile unei inimi iubitoare de oameni, va căuta să rostească lucruri simple şi drepte. Aşa, ca adevărul!

Vă întreb: dacă politicienii noştri ar accepta că Adevărul e drept şi Dreptatea e adevărată, am avea nevoie de traduceri din “bruxeleză” pentru a ne înţelege între noi?!


În primul rând să vă explic ce este  “huolitul”. Huolitul e un cuvânt nou, a cărui formare a presupus alăturarea interjecţiei româneşti “huo” grecescului “lithos” (piatră).

Am preferat această variantă, pentru că se apropie periculos de frumosul regionalism “hăulit” – care duce imediat cu gândul la un gen muzical popular românesc (cunoaşteţi hă-lă-u-ă? un fel de Jodler de pe la noi). În acelaşi timp, terminaţia ne trimte la oamenii primitivi ai epocii pietrei (paleolitic, mezolitic şi neolitic – fiind împărţiri ale unui timp al penitenţei atât de lung şi întunecat pe cât de îndelungate trebuie că erau nopţile în peşteri şi bordeie).

Pe scurt: un câtec al oamenilor duri, caractere pietros-bolovănoase, cioplite mai mult sau mai puţin, şlefuite mai mult sau mai puţin, care odată ajunse la disperare … cântă! În felul lor, bineînţeles.

Am avut de ales, partinic, între: “a huoli” şi “a da cu huo” – dar cum puteţi remarca, opţiunea a doua se referă mai degrabă la subiectul provocator de mânie (dau cu huo către cineva, la adresa cuiva) şi nu am vrut să cadă pe planul doi artistul însuşi, huolitorul.

Scena acestuia este de obicei stadionul de fotbal. Acolo, nemulţumirea faţă de omul (îmbrăcat în negru) ia forme din cele mai extreme, corul huolitorilor se formează solidar în jurul unei faze oarecare şi – după cum am văzut în unele cazuri, instinctul aruncării cu piatra (fie şi cea de la brichetă), a rămas perfect conservat până în zilele noastre.

Din când în când însă, huolitul îmbracă haina politicului…

Creşterea în responsabilitate, transformarea microbistului în cetăţean, îi schimbă radical tonul: dintr-unul mânios într-unul disperat!

Vă invit să continuaţi acest demers al identificării diferitelor forme de huolit – şi închei cu întrebarea, pusă de-un prieten pe una din reţelele de socializare: o fi vreo legătură între huolitul est-europenilor din 1989 şi huolitul care i-a cuprins pe nordafricani în acest început de an 2011? Sau, dacă preferaţi politica internă: anunţă huolitul în timpul horei unirii mici, mari mişcări sociale în 2011 – mişcări care ar situa, nu-i aşa. România mai aproape ca oricând de continentul african?

Cu gândul la micuţa Lucy şi la somnul ei de milioane de ani, vă doresc o primăvară frumoasă, tuturor! 🙂


Sunt filme documentare pe care-ţi vine să le vezi de mai multe ori, atât de bine sunt gândite, argumentate, pigmentate cu poante menite să te-adâncească-n fotoliu, dacă nu cumva mai adânc – în gânduri….

Un asemenea film am vizionat adineaori. Intrigat de numele HANS ROSLING – la care făcea referire Tim Berners-Lee (vezi Lecţia 2 despre Internet), am căutat pe GOOGLE pentru a afla despre … existenţa site-ului gapminder.org!

Aici ( http://www.gapminder.org/videos/the-joy-of-stats/ ) aveţi link către un film pe care îl veţi degusta în tihnă şi care (sper) vă va inspira în înţelegerea un pic diferită a lumii în care trăim. Veţi afla de pildă că statistisca este o ştiinţă inventată de suedezi, iar după cum îi spune numele era pusă la început în slujba … statului, a autorităţilor!

Astăzi, o statistică cu mult mai puternică datorită computerelor şi internetului este chemată să se pună în slujba cetăţeanului, împuternicindu-l prin informaţie şi monitorizând atent rezultatele acţiunilor guvernamentale…

Ştiţi ce e un ZETTABYTE? Eu nu, dar am aflat despre existenţa lui tot din acest film – care, la un moment dat pomeneşte de un POTOP DE DATE  (“DATA DELUGE”)… Iar GOOGLE apare şi el în prim plan, legat de lansarea ultimului program la care lucrează de zor… După ce a pus cât de cât la punct serviciul de traducere varianta “în scris”, gigantul din Valea Siliconului vrea să lanseze un serviciu de traduceri vocale: eu vorbesc româneşte cu prietenul meu chinez, iar acesta ascultă DIRECT ÎN CHINEZĂ vorbele mele!!! Să te ţii atunci revoluţie, frate! Apropo: se poate vorbi despre Internet fără a pomeni de GOOGLE :-)?

Şi pentru că nu toţi au timp (documentarul despre care am pomenit mai sus durează o oră) … aveţi mai jos o prezentare a aceluiaşi profesor suedez HANS ROSLING, care merită aplauzele noastre!

Închei cu un scurt comentariu al întrebării din titlu. Întrebare pe care o putem dezbate după ce vizionaţi filmuleţul documentar. Ce să mă fac eu cu urmele mele digitale – “Digital traces” -, pe care le las zilnic în trecerea mea prin internet?  … Parfumul special al fiecăruia dintre noi, unicitatea navigărilor noastre zilnice în funcţie de timp alocat, preocupări, stări sufleteşti şi inspiraţie … toate acestea ajung în malaxorul statisticienilor care ne comunică trenduri… Libertatea mea stă-n săgeţica vioaie a click-ului sau în brutalul buton pe care scrie “delete”?!

 

 


Golden Boy...

Inimile faraonice ale conducătorilor politici se împietresc pe măsură ce desconsideră semnele trimise lor de Dumnezeu. Nici vaietul poporului şi nici sfaturile consilierilor nu sunt luate în seamă de aceia care încearcă să-şi scrijelească numele în cartea neamului pe care-l conduc…

...ceva mai târziu, în istorie!

Şi nici nu poate fi altfel: atunci când un conducător ascultă prea mult în dreapta sau în stânga – e catalogat drept slab şi şovăielnic. Iar poporul, atunci când se face auzit dincolo de graniţa stearpă a manifestaţiilor autorizate – se cheamă că “a făcut (o) revoluţie” … ori, ştim că până şi acestea sunt confiscate de liderii lor.

Darea de seamă a celor puternici – e numai în faţa lui Dumnezeu, nu poate fi altcum! Şi noi, cei slabi (dar mulţi :-)!) – şi cei puternici care ne conduc, suntem supuşii Domnului. Iar când spunem “supuşi” înţelegem că punem înaintea Lui libertatea noastră şi înaintăm pe cântarul Judecăţii Sale faptele noastre…