Incerc sa explic unui baiat de 12 ani ca nu trebuie sa se teama de verbul “a toci”, ca notiunea de “tocilar” e inventata de cei lenesi pentru a frana avantul celor harnici, ca invatam pentru a cunoaste si cunoastem cu adevarat abia atunci cand putem explica altora ceea ce am ajuns sa stim si sa credem …

Preocupat de atari discutii filosofice, e probabil normal sa am un somn ceva mai agitat – din care ma trezesc la ore nepotrivite pentru a continua meditatia, astfel:

“Exista zone de suprafata si zone de profunzime ale constiintei noastre.

Tine de puterea noastra de patrundere – luminarea intunericului -, sa deslusim straturile succesive care alcatuiesc arheologic sufletul/constiinta noastra. 

Strat dupa strat, depunem un efort de desprafuire, urmarind sa scoatem la iveala firea noastra profunda, adevaratul nostru eu. Pe masura ce inaintam, ne perfectionam si extindem operatiunile: slefuirea caracterului si exersarea vointei devin deprinderi fara de care nu putem realiza “saltul in profunzime” (sau urcarea si coborarea simultana a Scarii Sf Ioan nu se poate produce.  Apropo, Ioan Scararul nu a avut viziunea unei scari rulante, sic! ). 

In acest demers de autoperfectionare, nu trebuie sa pierdem contactul cu straturile superioare, acelea aflate la inceputul sapaturilor, cand am pornit la drum … Superioare e corect – si nu de suprafata: inocenta, sinceritatea, curiozitatea.

E drept ca performantele privind cunoasterea sufletului si descoperirea adevaratei noastre firi ne sunt date sub forma de inzestrare particulara, pe principiul fiecaruia dintre noi in parte. Dar si cel mai inzestrat dintre noi nu poate avansa interogativ in intunericul (sau infinitul) constiintei proprii, decat alegand sa tina de mana o calauza dedicata: fie pe cel Bun, fie pe cel Rau.

Sa ne rugam a merita a avea alaturi pe Ingerul Pazitor!”


“Rosu stop – stai pe loc! / Galben soare – ai rabdare!/ E pe verde – treci, baiete!” … cam asa suna poezia pe care o invatam, de mici, pentru a deveni buni participanti la traficul orasului modern.

Sa ne imaginam ca ne-ar vizita civilizatia un intelept al Antichitatii: ce s-ar mai lasa uimit de puterea magica a culorilor stralucitoare, asupra (majoritatii) masinilor din trafic: uite cum le opreste sau le da voie sa treaca, uite cum asculta (aproape toata lumea), de acest stalp care se aprinde diferit dar la intervale egale, cu dreapta masura pentru toti!

Daca nici macar acest limbaj simplu, non-verbal, al luminii semaforului – nu este respectat si implicit inteles de toti (caci unii se grabesc sa “calce galbenul” iar altii se lasa treziti din amorteala de claxonul celor din spate) … ce sa mai spunem de urmatoarele situatii, atat de des intalnite:

  • atunci cand unii spun (si trag) “hais” iar altii “cea”;
  • atunci cand unul spune “una” iar celalalt intelege “alta”;
  • atunci cand spunem ca am inteles ceva, cand de fapt le potrivim aproximativ dupa urechea noastra;
  • atunci cand promitem ca facem – dar nu ne tinem de promisiune, incurcand pe cel care asteapta (“inteleptul promite iar nebunul spera”);
  • atunci cand ideile intr-un dialog sunt lasate “in coada de peste”, ca forma superioara a diplomatiei, in loc ca asteptarile sa ne fie clare ( celebrul “las’ ca vedem noi!”)

Ramane sa reflectam la puterea exemplului, singura care comunica in mod absolut ceea ce suntem si ceea ce vrem de fapt, singura care are forta transformatoare a celuilalt dupa imaginea vie a faptelor noastre.


Diogenes

Image by Stifts- och landsbiblioteket i Skara via Flickr

– Ce imbatraneste cel mai repede la un om?

– Multumita!

x x x

– Ce e prietenia?

– Un suflet care se afla simultan in doua corpuri!

x x x

– Cum pot deveni propriul meu educator?

– Daca incepi sa critici la tine ceea ce esti obisnuit sa critici la ceilalti!

x x x

Intr-o zi, Diogene ii cere lui Platon trei smochine din gradina sa. Acesta pune sa i se culeaga un castron intreg, pe care i-l trimite …

– Asa dai si raspunsurile, fara sa le numeri, atunci cand esti intrebat de-o anumita chestiune!

x x x

Un sclav a fugit intr-o zi din ograda lui Diogene, la care acesta a declarat, senin:

– Ar fi nelalocul sau sa ne ingrijoram, daca Diogene nu s-ar putea descurca fara acest sclav, dar sclavul s-ar putea descurca fara Diogene!

x x x

Diogene a fost intrebat ce lucru e cel mai important in viata.

– Speranta.

x x x

Diogene spune despre un baiat care seamana teribil tatalui:

– Ce dovada frumoasa pentru purtarea mamei acestuia!

x x x

Diogene vede un tanar care scrie cu greseli:

– Ce casa frumoasa, pacat ca e nelocuita!

x x x

I s-a spus lui Diogene despre cutare si cutare, ca ar fi bogati:

– Nu stiu ce sa va spun, pana nu-mi spuneti cum se comporta acestia fata de banii pe care ziceti ca-i au!

x x x


Antistene: singura cunoastere care merita aprofundata - este etica!

Aparuti dupa Socrate, ca o transpunere in gandire a felului acestuia de a fi, cinicii intra in scena cu Antistene din Atena, continua cu celebrul Diogene din Sinope, apoi Krates din Teba, Bion din Boristene, Teles, Menedemos, Menippos …

Dintre toti, au ramas pana in zilele noastre butoiul lui Diogene – adica refuzul constient al unei case in toata regula, si nenumarate alte interventii ale acestui ganditor pus pe sotii (care umbla cu lumanarea aprinsa in timpul zilei, explicand ca e in cautarea unui om adevarat).

In esenta, ce ne transmite acest curent particular? Ca “virtutea e suficienta pentru a atinge fericirea; pentru a exersa virtutea iti trebuie vointa; virtutea tine de fapte si mai putin de cunoastere … Numai virtutea singura e un bine, iar viciul singur un rau – restul lucrurilor nu au relevanta, fiind indiferente omului intelept. Bunul care ne poate apartine cu adevarat este ceea ce putem stapani: adica spiritul, singurul pe care il putem influenta prin propriile noastre eforturi…” (Antistene, cf Zeller)

Cum adica? Sa nu consideram ca fiind importante averea, cinstea, libertatea, sanatatea, viata – intr-un cuvant placerile acestei lumi? Intr-adevar, ar trebui sa fugim de robia lor!

Dar saracia, rusinea, robia, boala, moartea – sa nu ne intristeze efortul pe care trebuie sa-l intreprindem pentru a scapa de aceste handicapuri? Nu, dimpotriva: singurele care (ne) educa, singurele care au forta de a (ne) duce spre virtute sunt chiar aceste asa-zis “rele” (mai precis, capacitatea noastra de a reactiona in lupta impotriva lor!) …

Luind ca exemplu viata neostenitului Hercule, cinicii practicau in vazul lumii apathia – adica acea forma de existenta in care sinele nu mai depinde de nimic exterior … caci singurul lucru pe care nu-l poti pierde este nevoia insasi!


Mărul însoţeşte prin apariţiile sale, multe din momentele reprezentative din istoria omenirii. De la mărul – fruct interzis şi motiv al păcatului originar; la mărul-ţintă ce declanşează drama în sufletul tatălui arcaş Wilhelm Tell… De la mărul care o adoarme pe Albă ca Zăpada, la “Merele roşii” ale lui Alexandru Tatos şi Mircea Diaconu… De la mărul supranumit Apple a lu’ Mac a lu’ Steve Jobs şi până la Big Apple – cum am auzit că i-ar spune New York-ului…

Una din cele mai mari contribuţii ar fi adus-o omenirii acel măr căzut în capul cui trebuie, la momentul potrivit. Super timing din care a rezultat, în anul 1687, exact în data de 5 Iulie (!), o primă ediţie a unei lucrări în trei părţi care a fost considerată una din cele mai importante lucrări din istoria ştiinţei: “Philosophiae Naturalis Principia Mathematica” – aţi ghicit, a lui Sir Isaac Newton.

Recitind superficial cele trei legi fundamentale ale mecanicii corpurilor şi Legea gravitaţiei, am rămas surprins ca un copil de şcoală de complexitatea interacţiunilor lumii din jurul nostru. Ce-i drept, nostalgia a lucrat imediat: mi-am adus aminte cu multă plăcere de fabuloasele lecţii ale unui dăruit profesor de fizică din Liceu, Herr Jost – căruia nu găsim cuvinte a-i mulţumi pentru harul pedagogic revărsat asupra noastră…

Şi, dintr-o dată, printr-o combinaţie de amintiri şi lecturi proaspete, saltul pe care l-am făcut în urmă cu două luni de la înălţimea de 2,65 m având “la purtător” 98 de kg – a căpătat cu totul alte conotaţii (care ţin, vai mie! – de ignoranţă) şi, ca filolog, v-aş ruga să mă ajutaţi să calculez forţa de impact, în Newtoni, a corpului la contactul cu pământul (vezi schema de mai jos )…

Chestiunea pe care abia acum, la două luni de la accident o înţeleg foarte clar – este că Pământul a reacţionat şi el, dragul, cu o forţă de impact “inversă”, care (dacă aş fi fost mai atent la orele de fizică din şcoală) ar fi trebuit neapărat luată în calcul! Ce uppercut am luat din cauza lipsei de previziune! Maleola tibială dreaptă – kaputt… dar până pe 5 august, când dăm jos ghipsul, nu mai e mult!

Ia să vedem, formulăm corect întrebările (adică, avem date suficiente pentru a le răspunde?):

1. Cât a durat “zborul”?

2. Care a fost forţa de impact la “aterizare”?

3. Cum s-ar fi schimbat datele problemei dacă eram la o “greutate optimă” de să zicem …83 de kg?

Un corp având masa de 98 kg cade de la înălţimea de 2,65 m ...